AMESTECĂTURĂ DE NĂZUINȚE

(Toamna anului 1860)

Amiaza sfârştului de octomvrie opt sute şaizeci, coboară blândă până în pântecul văii pârâului Dorofei. O pânză de răcoare, ţesută de chiar albia lui, adulmecă împrejurimile până sub dealul Tituleştilor, dincolo de care, cărările satului Ungurei îşi desfundă urechile, ca să prindă măcinişul încă bogat al frunzelor ponosite de bătrâneţe. Copacii de pe dealul Ungureilor ciupesc cu înduplecare zarea, frântă spre satul Crâmpoia, ca o nuia de salcie pletoasă. În cofa toamnei atotstăpânitoare, păsările cerului îşi scaldă plămânii, pricopsind valea cu cântecele lor neîmperecheate. Peste tabloul încă neamorţit, umbrele norilor îngânduraţi coboară într-o ştearsă împlinire. Nici veselă nici tristă, nici frumoasă nici urâtă, nici plictisită nici hotărâtă, toamna îşi iscăleşte ultima pânză, fără a se feri de judecata oamenilor; de la anul, mai va s-o ajungă şi alte toane… ei… şi ce dacă… e dreptul şi voia ei…
Din pragul casei părinteşti, Ion Titulescu, băiatul lui Nae Iconomu, se uită în calea tatălui, resemnat de obolul unei învăluitoare plictiseli. Răcoarea ştearsă de-afară sau, poate apropierea părintelui dinspre pătulele de porumb, orânduite spre curtea boierului Ungurelu, îi aprinde obrazul de june îngândurat.

-Nu venişi să-ţi dai cu părerea despre cum mai încărcăm pătulele! începu vorba Nae Iconomu, după ce se apropie cât să poată fi auzit. În alea învelite cu şiţă stă porumbu’ ca la mă-sa-n burtă, da’ la astea acoperite cu coceni, cred că mai trebuie să umblăm. Acuş se pun ploile şi am frică să nu treacă prea multă apă, vorbi el îngândurat. Mai ştiu şi io cum să facem să fie bine? adăugă el cu îndoială. Poate că paguba n-o fi prea mare nici dacă ne-or prinde ploile, că apa n-are în ce se prigini, se scurge printre ştiuleţi, nu e să zacă în ea, ca în gluga de paie. Chestia e alta, că mie îmi place treaba bine făcută şi la timpul ei… Flăcăule, tu nu zici nimic despre frământarea mea? îşi luă părintele băiatul la rost, când lesne-i fuse să afle că vorbeşte de unul singur.
-Dumneata întotdeauna ai avut dăruire pentru fapte socotite şi n-am eu de ce să mă-mpotrivesc… trecu Ion peste răspunsul care l-ar fi scos vinovat.
-…Dar nici nu m-aş înfoia dacă ai glăsui şi tu ceva! îl întoarse părintele cu o faţă care dă a se aprinde.
-Tată, treaba mea mai puţin atârnă în potrivirea faptelor cu munca pământului. Mie mi se cuvine mai bine să buchisesc decât să robotesc la arie.
-Şi cine buchiseşte nu mai mănâncă?
-Ba, bine că nu! întări băiatul, simţind că tatăl nu-i lasă loc de întors.
Iconomu răsturnă un coş de nuiele cu susul în jos şi se aşeză pe el, în tihnă. De-aici, îşi măsură băiatul pe la coada ochiului şi se jucă de-a ghicitul despre ce are să audă.
 -Am trecut pe la şcoală pe la Tituleşti şi m-am pus la potriveală cu învăţătorul Scarlat…
-Da?! Ce mai face Nicolescu, ce mai spune? întrebă tată-său cu prefăcut interes.
-I-am numărat douăzeci şi şapte de copii. Se chinuie şi el, nu e treabă uşoară să pui deşteptăciunea pe roate, când satul colcăie de analfabeţi…
-Şi cu ce te mai dete în cale Scarlat ăsta al tău, că m-ai băgat în răcori, nu alta, cu grija ce ţi-o poartă?!
-Avem noi o vorbă mai veche. De mult mi-a deschis capul şi deabia acu’ m-am lăsat lămurit.
-Să nu zici hop, până nu sari pârleazul! arătă părintele cu degetul către fiu.
-Ce vreau eu a-ţi spune acuma, e cestiune serioasă. L-am chemat în seara-asta la noi, ca să ticluim împreună o cerere pentru Eforia Şcoalelor. Vreau să capăt testimoniu, să pot merge la studii în străinătate. Mi-e-ngând s-ajung om mare, că mă duce mintea!
-E de belea cu mintea asta a ta ştiutoare, pe care te-ncrezi atâta!… îl luă peste picior părintele. Io cred că altceva te puse pe tine pe jar! Auzişi că-l primiră turcii pe Cuza la Constantinopole ca pe un mare domn şi, necopt ca oricare june cum te afli, vrei s-o iei şi tu în parte-astalaltă, ca să suceşti gâtul Europii! Mai ştii din ce tufiş sare iepurele? Frumos eşti, deşteptăciunea zici că te-a prididit…
-Nu mai râde de mine tată! se căină el, când îşi dete cu silinţa să afle că Iconomu nu se lasă impresionat de balivernele lui. Vreau să plec cu orice chip! întări băiatul.
-Păi de ce să pleci măi Ioane? îl întrebă părintele direct, cu o voce grea. Naţia română nu ştie carte, aşa vă-ncredeţi voi ăştia tinerii? Dacă nu ţi-a venit veste până acuma, află că mulţi boi s-au risipit prin Europa voastră şi au venit vaci. Au păpat gologanii ălor d-acasă şi când s-au întors, au umplut Prinţipatele de fumuri… Aşa făcură şi paşoptiştii, tot ca d-alde voi. Plecară la-nvăţătură şi veniră cu aere de bonjurişti, ca să schimbe rânduiala lui Dumnezeu! Adunări şi prinţipii, petiţiuni peste petiţiuni, proclamaţiuni… Prinţipatele nu mai pot ţine piept vrerii revoluţionarilor… Nu zic vorbă nedreaptă şi Cuza este paşoptist şi alegerea lui nu este treabă greşită. Dar vin cu întrebare la tine: din câţi s-a ales unu’ bun? Unirea e cestiune mare şi numai un omulean cu curaj se putea încumeta la aşa ispravă. A luat bivolu’ de coarne şi uite că i-a ţinut, mai cu ciondăneală, mai cu amărală, alunecă tatăl spre o poveste, despre care habar avea cu câteva clipe înainte că va ajunge să vorbească… Îţi este cu cunoaştere şi ţie de câte zbateri şi răzbateri au fost la alegerea lui, în Bucureşti şi la Cameră!…
-Le ştiu d-a fir a păr. Şi-atunci de ce te mai înciudezi pe juni, nu vezi ce bună treabă fac? îl însoţi în păreri Ion, lăsând deoparte grija ce-i aduce apăsarea cea mare.
-Unora prea le dă oala-n foc, asta e părerea mea! Până şi Dumnezeu a plămădit lumea în şapte zile! Ce n-a făcut ţara asta de optisprezece veacuri, vor ei să facă într-un an…
-Nu tăgădui, că ce şi-au pus în gând au reuşit!
-Io zic că Unirea e treabă prea bună pentru români şi să dea Dumnezeu să ne ţină o veşnicie, dar tare mi-e teamă că n-o să cădem în potrivire cu Puterile… Întregirea le stă turcilor şi austriecilor, ca baioneta înfiptă-n coastă… şi-or mai fi şi alţii ascunşi pe la colţuri! Bag’samă că Napoleon o fi avut ceva în minte atunci când a deschis porţile Parisului, ca să intraţi pe ele voi, deştepţii, dar nici ăştialalţii de la Poartă nu sunt fraieri. Mai coc ei ceva românilor!... Nu de proşti au spus că recunosc Unirea doar cât va fi Cuza domnitor… Ehe, să nu te pui cu turcu’, că la nelegiuiri îi dă răutatea ghes!
-Aş, poate că le-o veni şi lor vremea să sughită sub opincă străină, că şi pe noi ce ne-au mai osândit cu birurile!…
Iconomu ascultă cu uimire trâmbiţarea feciorului său, până acum nebănuindu-l de atâta luminare.
-Măăă…, poate că până la urmă fumurile-astea ale tale n-or ieşi fără foc! întinse părintele gluma.
-Tată, nu mă cunoşti de ieri de azi! Vreau să-mi aşez un viitor ca lumea… îi vorbi în adevăr copilul, cu mulţumire că se întoarseră cu vorba, aproape de unde au plecat.
-D-apoi tu crezi că seara, după ce voi vă culcaţi şi io aprind lumânarea în sfeşnic, gândul meu nu se-adună spre ziua voastră de mâine? Convins eşti că numai tu vrei asta? Şi mă mai zgârâie ceva pe suflet: că-l vezi pe învăţător ca pe singurul care-ţi vrea binele cel mare, iar pe mine, ca pe unul care-ţi vrea binele cel mititel, şi asta doar pentru că te-am mai rânduit şi la grija pământului… Ar fi cu nedrept să-ţi umble gândul la o aşa pacoste! Ca să nu mai lungim vorba, pentru că ştii că niciodată n-am fost un pierde-vară, du-te chiar acu la Tituleşti şi adu-l pe Nicolescu! Mâine sau poimâine, cum i-o fi voia Domnului, pleci la Petrache Poenaru de la Eforia Şcoalelor pentru a stărui spre plecarea ta!…
 Ion rămase fără grai. Răutatea tatălui, cu care totdeauna începe a-i domoli pe cei care se prind la vorbă cu el, nu-i iese niciodată cu împlinire, dovadă mai proaspătă ca asta, nefiind alta. Bucuria că a primit dezlegare de la părinte, îi este mare şi îi vine să zburde. S-ar tăinui, dar nu are cu cine; Maria, sora sa, este la bărbatul ei la Brebeni, iar mama sa Vlada este dusă la finii făcuţi în ianuarie ce-a trecut, la Barbu, băiatul lui popa Dumitru, căpătuit cu fata lui Ion Brenciu.
 Se vede de pe-acum răsărit în cine ştie ce străinătăţuri, poate chiar în Franţa, locul unde bate toată lumea deşteaptă. Izbânzi peste izbânzi i se deşiră în faţa ochilor. Mai departe, îi apare şi o nevastă care să-i merite starea şi frumuseţea…
În toată această amestecătură de năzuinţe, obrăznicia unui eşec, îi sare în faţă, ca o nălucire. O gheară îl strânge de piept şi genele îi pică grele.
Tocma-n târg şi vulpea-n crâng! cam aşa este şi cu aprobările astea în străinătăţuri. Nu este ceva de neîmplinit. Totuşi, poate că într-o zi, ruga de părinte va prinde rădăcini…