După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Mihaela Rascu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Îmi place Cleopatra, Cleo, cum îi spun colegele! Ea este exact cum ar trebui să fie o femeie şi cum, probabil, era cea al cărui nume îl purta cu semeţie, regina egiptenilor. Îmbrăcată elegant, coafată la marele fix, cu manichiură impecabilă, mereu asortată la pantofi, curea şi poşetă, dând clasă tuturor gâsculiţelor ca mine, îndrăgostite de blugi, tricouri lăbărţate şi pantofi sport.
- Este imposibil să te simţi feminină în pantaloni, dragă, îmi arunca peste blatul lucios al biroului ei mărginit de două ghivece cu orhidee mereu în floare. Gândeşte-te numai câte posibilităţi ai avea la ciorapi: cu dungă, cu modele, plasă … sau la culori.
Închidea ochii şi pun pariu că îşi imagina ţinute întregi pornind de la o simplă pereche de ciorapi, după zâmbetul care-i lărgea buzele conturate pe exteriorul liniei lor aşa încât să pară mai pline. Nu era un secret că avea un dulap numai pentru dresuri. Posibil, zic eu, să fi avut o pereche pentru fiecare zi din an, pentru că nu-mi aduceam aminte să fi văzut de două ori aceeaşi culoare sau acelaşi model.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Rascu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Când vântul scărmăna neliniştit tufele înflorite, parfumul trandafirilor învăluia terasa pe care era fixat balansoarul. Umăr lângă umăr, legănându-se ca în copilărie, cele două tinere găseau că acela era cel mai bun loc în care să îşi împărtăşească secretele una alteia. Lavinia, fiică de colonel, crescută în normele stricte ale unei familii cu greutate în oraş, o făptură fină, inteligentă şi de o frumuseţe eterică, îşi punea capul pe umerii zdraveni ai Letiţiei, fiică de ţăran sărac, care îşi trimisese copilul în casă de domni să slujească şi să înveţe, înşirându-i fără umbră de reţinere taine pe care nu le-ar fi putut dezvălui familiei sale. Între ele se legase cu mult timp în urmă o prietenie trainică. Lavinia nu avea fraţi sau surori, aşa că Letiţia, fata în casă de aceeaşi vârstă cu ea, luase repede locul unei surori, într-o căutare disperată de a-şi depăşi condiţia umilă, profitând din plin de fiecare semn de bunătate, de afecţiune şi chiar de mai mult. Pe Lavinia nu o deranja, avea nevoie de o altfel de companie, în care să îşi permită să evadeze din corsetul unei vieţi uneori incomode.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Rascu
- Categorie: Proza
- Accesări: 10
Ploua. Duşmănos, cu picături imense, hărţuite de vânt şi zdrobite zgomotos de fereastra din faţa lui. Îl deprima ploaia. Aruncă o privire spre George. Colegul său, molfăia un capăt de creion în timp ce studia atent şirurile ordonate de date care se derulau pe monitorul din faţa lui. Bâzâitul procesoarelor nu reuşea să acopere zgomotul nebun al ploii care părea să încerce să sfâşie consola ancorată sub acoperiş, chiar în dreptul biroului lor. Radu se ridică greoi de la locul lui şi trase şnurul jaluzelelor, acoperind imaginea dezolantă a apei care se scurgea şuvoi în lungul pervazului îngust. George îşi desprinse pentru câteva clipe privirea de pe ecran şi zâmbi scurt.
- Nu-ţi place ploaia!
- Mă deprimă de-a dreptul şi, când sunt deprimat, trebuie să mănânc.
- Să mănânci… sună bine. Azi am sărit peste micul dejun şi peste prânz.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Rascu
- Categorie: Proza
- Accesări: 10
Fetiţa coborî treptele înalte sărind când pe un picior, când pe celălalt. Era fericită! Soarele îi încălzea zâmbetul întins pe toată faţa şi îi făcea cheia să strălucească la gât ca şi când ar fi fost un medalion magic. Venise şi această zi, în care primise cheia devenind stăpâna ei. Mângâie panglica roşie petrecută prin urechea perfect rotundă şi îşi apropie buzele de bucata metalică cu limbă zimţată.
- Hei, Dora!
Se întoarse spre spaţiul verde mărginit de pomi, de unde Dănuţ îi făcea semne energice cu mâna. Abia aştepta să îi arate şi lui cheia. Poate aşa, nici un copil din vecini nu avea să o mai poreclească „Pişpirica”.
- Vrei să te joci cu noi?
Mingea roşie cu buline albe părea o ciupercă desprinsă din paginile cărţii ilustrate, cu Scufiţa Roşie. Se rostogolea de la un copil la altul, făcând ca în mişcarea ei bulinele să se încurce între ele.
- Detalii
- Scris de: Mihaela Rascu
- Categorie: Proza
- Accesări: 10
- De ce să nu scrii despre mine? Îs cel mai tare subiect în viaţă la ora asta din România!
- Neluţa, ad’-o bere rece că nu mai pot de năduf! O plătesc eu, scri’-mă colo şa pe hârţoagele tale!
- Auzi, da’ despre ce scrii mata de obicei? Culegi folclor? Scrii romane? Sau eşti cu poeziile? La mine găseşti de tăte! Ştiu să vorbesc şi ca-n carte şi ca pe tarla! Vezi, mata, eu am fost mecanic de locomotivă şi-am cutreierat ţara asta în lung şi-n lat … acum sunt la penzie da’ să nu crezi că aş sta vreodată locului.
- Hai, salut, Fănele, şezi lângă mine! Te-ai săturat şi tu de muncă cum s-a săturat Udrea de Cocoş!
- Aşaaaa… mie-mi zice Octavian! „Mi-a lăsat tata un cal/Pământul cu el să-l ar/ Eu pe toate le-am vândut/ Banii-n crâşmă i-am băut/ Şi acuma stau şi plâng/ Nu mai am nimic să vând!” Ba, pe naiba, ăsta nu-i folclor! Io le zic, de la mine!
- Detalii
- Scris de: Mihaela Rascu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Cerasela este vânzătoare într-o agenţie Loto Pronosport. Spaţiul mic şi îmbâcsit în care îşi petrece zilnic mai multe ore decât acasă, nu i se pare tocmai potrivit pentru a purta denumirea de agenţie, dar atunci când este întrebată unde lucrează, nu uită să precizeze că este vorba despre o agenţie şi nu despre un simplu chioşc cum ar lăsa să se creadă cei mai mulţi dintre clienţi. Şi nu duce lipsă de clienţi. Mulţi oameni speră să dea norocul peste ei şi să nimerească o schemă care să-i îmbogăţească pe loc. Cerasela, însă, nu crede în noroc. Vede în fiecare zi cum îşi golesc clienţii buzunarele cumpărându-şi speranţe deşarte cu zâmbetul pe buze. Dezamăgirea eşecului nu îi face să renunţe. Vin din nou şi din nou, aruncându-se orbeşte în braţele unor iluzii.
Nu acelaşi lucru îl poate spune despre profesorul din Posmuş. Bărbatul cărunt, înalt şi uscăţiv, îmbrăcat mereu în costum, nu face parte din categoria clienţilor obişnuiţi. Este profesor de matematică şi vecin de bloc cu ea. Convins că a calculat corect frecvenţa cu care au ieşit câştigătoare anumite numere şi probabilitatea ca ele să se repete, profesorul din Posmuş a elaborat o schemă pe care o joacă săptămânal, în aşteptarea momentului la care se va demonstra că ipoteza lui este corectă.
- Detalii
- Scris de: Eugenia Dumitriu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Timpul, frate bun cu uitarea, sfâşie uneori vieţi şi de cele mai multe ori lasă în neantul lumii persoane pe lângă care nu avem dreptul uman de a trece fără a lăsa în urma noastră povestea, fie ea uneori şi neterminată, despre o personalitate sau alta care din păcate şi-au încheiat existenţa pe acest pămînt. In urmă cu şapte ani, cînd am ajuns pe pămînt spaniol am avut de trei ori noroc. Eram flămândă, eram însetată şi prea puţin îmbrăcată, dar am trăit atunci trei momente care m-au marcat pentru tot restul vieţii. Primul a fost atunci când am văzut ”Guernica” pictată de Pablo Picasso. Al doilea moment a fost când am cunoscut-o pe Carmen Holgueras, pictoriţă spaniolă în viaţă, care a finalizat cândva un premiu Goya, prietenă de suflet care mi-a deschis nu numai poarta inimii ei ci şi uşa atelierului de pictură de pe strada Reina Cristina. Sub bagheta ei magică m-am format ca pictor. Cel de-al treilea moment fericit l-am trăit tot atunci, la începurile mele în spaţiul hispanic.
Citește mai mult: Magdalena Rădulescu, o poveste fără sfîrşit...
- Detalii
- Scris de: Odette Sofronescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Domnule,
Stau de ceva vreme în sala asta de așteptare, nu știu exact de când și nici nu mă mai prea interesează, drept să spun; începe să devină interesant să observi toți oamenii aceștia care se perindă pe aici și evenimențialul lor palpitant sau jalnic, uneori hilar de trist. Ați observat că lumea încearcă să-și recreeze spațiul personal chiar și într-o gară? Unii mănâncă doar pentru că așa obișnuiesc ei acasă la ora aceea, alții încearcă să citească ori se ceartă în surdină, își beau cafeaua, răspund la mesaje pe telefon, sună în disperare...orice, numai să nu rămână singuri cu ei. Asta cred că e cea mai mare fobie a zilelor noastre: să ne trezim dintr-odată față în față cu noi înșine și fără tampon de amortizare. Ce plictiseală, Doamne!...Nici eu nu fac excepție de la regulă, iată; am găsit un colțișor liniștit și, cum discuțiile cu necunoscuții nu m-au pasionat niciodată, m-am apucat să vă scriu. Nici nu știu cine sunteți cu adevărat, cum vă numiți, cum arătați, ce fire aveți și habar n-am dacă veți citi vreodată scrisoarea asta, dar știu sigur că existați pe aici, pe undeva, supraveghind totul vigilent, din umbră. Sunteți șeful acestei gări, domnule...mare, foarte mare răspundere apasă pe umerii dumneavoastră pentru că totul se răsfrânge asupra călătorilor, deși se presupune că nu greșiți niciodată.
- Detalii
- Scris de: Maria Tirenescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Dimineaţă senină de octombrie. La radio se difuzează, în interpretarea Ansamblului Doina al Armatei, cântecul „Pui de lei”.
Gândul meu zboară spre tata, spre întâmplări vechi, din veacul trecut…
Mă revăd studentă în primul an de facultate. Tocmai venisem acasă, după prima sesiune. Eram obosită, voiam să dorm, să citesc, să mă plimb.
Găsisem în biblioteca familiei o carte nouă şi o răsfoiam. Unchiul care locuia lângă noi ne anunţă:
- A sunat cineva de la Săcel. A murit bunica.
- Cum aşa?
- Seara au povestit despre multe, despre copii, despre părinţii ei… S-au culcat şi dimineaţă ea nu s-a ridicat din pat, cum obişnuia.
- Detalii
- Scris de: Odette Sofronescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Doctorul Fotescu era om de treabă și un profesionist serios când venea vorba de hematologie. Subțirel și rapid în mișcări, cu ochi mirați de copil naiv care privește lumea înconjurătoare uimit și timid, avea o singură meteahnă capitală: picta. O sumă frumușică din leafa lui se ducea pe apa sâmbetei pentru pânze, vopsele și alte marafeturi necesare producerii unor tablouri care concurau cu brio la titlul de pictură de gang, dar de care era mai mult decât mândru. Nu puteai să-i faci bucurie mai mare decât să-l întrebi ce-a mai pictat, că se și pornea să turuie, uitând să se mai oprească. Temele predilecte erau peisajele și naturile moarte, toate în culori violente de-ți strepezeau dinții sau leșinături triste, spălăcite, cu aspect înțepenit, nefiresc și de cea mai crasă banalitate. Gurile rele ale laboratorului ziceau că până la țiganca cu sânul gol și pepenele roșu cu semințe negre, nu mai era decât un pas mic, foarte, foarte mic. Cum pe atunci nu era atâta tehnică fotografică, Fotescu arunca banii și pe fotografi, filme, developări și albume care să-i conserve năzbâtiile plastice pentru posteritatea ce se presupunea că îi va fi recunoscătoare.