După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Sorin Diaconescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
Prieten drag,
Acum mulţi ani mi-ai adresat o întrebare.Nu am putut să răspund atunci din motive pe care le poţi înţelegi azi, când la distanţă de ani m-am hotărât să îţi dau un răspuns mai amplu decât te aşteptai.Raspunsul meu poate fi împărtăşit şi băiatului tau, adolescent după câte stiu, aşa că mă voi adresa la plural.Sper ca la final să poţi spune că aşteptarea a meritat.
Aşadar... era mai demult, început de octombrie, undeva lângă Zimnicea, zonă viticolă, altfel uitată de lume.La vremea aceea anul universitar începea de multe ori cu practica agricolă, iti mai amintesti? Plecasem acolo, forţaţi de împrejurări şi nu o făcusem cu bucurie, eram în anul I, la o anumită facultate din politehnică, nava amiral a acesteia, cum o numea decanul. Staţi puţin.Să nu înţelegeţi acum că decanul era comandantul navei şi ca e vorba de hă- hă -hă..., nu!Supărarea noastră a fost atenuată totuşi încă de la plecare.
- Detalii
- Scris de: Sorin Diaconescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Nu, nu are să fie o poveste lungă. Sunt sărbătorile şi sunt multe probleme de serviciu, acasă, griji, rate, RCA-uri, cumpărături şi drumuri de făcut aşa că nimeni nu are timp pentru multe pagini de citit. Am defectul major că dacă mă aştern pe scris numai Dumnezeu ştie când mă voi opri, motiv pentru care promit iată, că îmi cenzurez timpul aşa cum în această societate, prea mulţi oameni îşi cenzurează onoarea, mândria, propria libertate de expresie şi mai ales gândirea, ba chiar şi educatia- ce o mai fi însemnând şi asta !?
Eram în cel de-al treilea an al facultăţii, undeva într-o primavera rece, cu ochii ţintă pe geam, într-o aripă a facultăţii de electronică, privind de sus spre Dâmboviţa, scările şerpuitoare ale Politehinicii bucureştene, cheiul râului, spaţiul verde, trăgând dintr-o ţigară, cu gândurile duse, chiar nu îmi mai amintesc astăzi, încotro îndreptate... M-a trezit o vocea suavă deşi uşor metalică, parcă profesional alcătuită să taie din propria sensibilitate:” Ai un foc?”.
- Detalii
- Scris de: Maria Giurgiu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Era în preajma sărbătorilor de iarnă, perioada vacanței. Plafonul compact al norilor grei întinsese deasupra ținutului dintre păduri, lințoliu fumuriu. Crăiasa Iarna cernea necontenit făină de stele argintii, ca să îndestuleze pământul cu ocazia sosirii sărbătorilor sfinte. Stratul de promoroacă era din destul, încât să ascundă vederii păcatele păcurii ale lumii, ce murdăriseră cu tina răutăților și cu sânge, fața scârbită a răbdătorului pământ și chiar prisosea. Peisajul satului așternut pe culmea dintre păduri, era întocmai cu peisajul dintr-o felicitare de Crăciun. Lacrimi lungi de gheață franjurau streșinile și sub povara propriei greutăți se prăbușeau la pământ, antrenând odată cu ele porțiuni mari din masa de promoroacă. Avalanșele prăbușindu-se cu bufnituri surde la pământ, ridicau stăvilare de jur împrejurul zidurilor. Pe coșuri se înălța în fuioare dezlânate fumul, semn că în vetre focul duduia cu vrednicie, încălzind plăcut, interioarele și dezmorțind mădularele locuitorilor, rebegite de mușcăturile gerului și istovite de corvoadele zilei.
- Detalii
- Scris de: Puiu Raducan
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
La colț cu strada stâmbă și cea cur(bată) de turbată, o babă virgină la portofel șâ știrbă la memorie cerșea. Creșea licheuri.
-Dă-mi maică și mie doi licheuri. Lume, lume, și iar lume, dați-mi doi licheuri că mor! Mă oftic! Vreau să cumpăr niște protocale, dă ele șâ cu ele, să-mi treacă mâncărimea dă la lingurică.
Vreau licheuri fără Tva!
Când ies dă la instanță vi le dau înapoiește.
În gara văduvă, dar emancipată precum fata (ne)virgină de la oraș, mereu singură, baba care solicita licheuri la plik, sta rezemată-n covrigul cu gaura ruginită de pe peronul cu vise în geamantanul stâng jucând bambiliciul din moțul buricului cu vântul orfan de ora fix 7 și 23 dă minute fugitive.
- Detalii
- Scris de: Augustin Doman
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Beţia a fost lină, frumoasă, plutirea de la conştient la inconştient şi înapoi era plăcută în abia perceptibila ei conturare. Vorbeai mult, cu o anume aplicaţie, te mirai să descoperi că nu te mai bâlbâi – iată ce înseamnă un vin negru, bun! îţi ziceai -, simţeai că ai ochii înceţoşaţi, dar Valeriu şi Mihai te ascultau minute întregi fără să te întrerupă, cum o făceau de obicei. În tot ce povesteai intercalai paranteze ample, cu scene din Cehov sau Dostoievski. Alte motive de uimire: memoria nu-ţi mai juca feste; nume, amănunte – semnificative sau perfect inutile în context – venindu-ţi cursiv ca-ntr-un film, fără poticneli. Ce forţă regeneratoare are vinul roşu spre negru! îţi ziceai admirativ sau poate o spuneai chiar cu voce tare celor doi prieteni, asta n-ai cum s-o mai ştii acum. Îţi umpleai pipa, îndesai tutunul cu futacul, făceai pauze în îndeletnicirea asta, încercai mahorca să vezi de e potrivit de afânată şi acceptai în tăcere umplerea paharului cu vin, făcând de fiecare dată semn lui Mihai că nu vrei apă minerală, zicându-ţi sau zicându-i: apa minerală s-o bea copiii şi abstinenţii, de ce să stricăm noi bunătate de licoare. Cei care pun apa în vin vor ajunge în iad, acolo e locul lor.
Citește mai mult: Dumitru Augustin Doman | Scris undeva, covorul de zăpadă din zori
- Detalii
- Scris de: Ana Hancu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Pentru mine cele mai frumoase anotimpuri sunt primăvara şi toamna. Culorile arămii, în degrade, grena, verde, oranj, galbenul dulce, maroniu sau ocru în care se îmbracă natura în octombrie, tablourile pe care le creează fiecare colţişor sunt inexprimabil de frumoase, sunt sublime. În timp ce în aprilie-mai, verdele crud, culorile pastelate ale florilor care-şi etalează cele mai neaşteptate forme şi culori, pur şi simplu te face să tresari, să speri, să simţi că renaşti odată cu natura, cele ale toamnei îţi amintesc de belşugul ce trebuie cules şi păstrat pentru iarnă, de tinereţea trecătoare, de perpetuare şi schimbare...
Nostalgia singurătăţii mă apăsa, îmi dădea dureri de cap şi o apatie bolnăvicioasă, pentru orice aş fi încercat să fac îmi pierea iute cheful, aşa că m-am hotărât să ies afară, să mă contopesc cu noua schimbare de atitudine, de viaţă. M-am îmbrăcat ca într-o zi de sărbătoare, deşi era mijloc de săptămână şi am pornit-o agale pe trotuarele bulevardului pe care locuiesc, măsurându-l cu paşi rari, de parcă atunci îl străbăteam pentru prima dată, vrînd să îi trec în revistă fiecare detaliu, fiecare nouă schimbare de décor, fiecare nou locatar.
- Detalii
- Scris de: Ana Hancu
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
Cred că fiecare român, măcar după revoluţie încoace, a avut curiozitatea să meargă la tîrg - aşa numitul OBOR - existent aproape în toate oraşele, undeva la periferie - ca să poată ajunge şi ţăranul cu căruţa dar şi orăşeanul cu limuzina.Găseşti aici lucruri la care poate niciodată nu te-ai gândit că s-ar putea aduce la vânzare.Mai întîi, pe aleile croite de trecători prin “filiformul” parc aflat pe malul rîului Dâmbu te întâmpină împrăştiate pe jos, ici-colo cîte o păturică, o ţoală oarecare sau chiar un jurnal vechi unde “amărâtul sorţii” - român sau ţigan – îşi etalează mărfurile spre vânzare: pantofi de damă sau bărbăteşti - scâlciaţi dar lăcuiţi - păpuşi îmbrăcate în mirese, căciuliţe tricotate pentru copii, fulare, băşti, râşniţe de cafea, ceasuri de duzină, telefoane mobile demodate, acumulatoare auto refăcute, genţi de voaj, poşete, sacoşe din rafie, şosete, batice şi chiloţi la set, seminţe prăjite, ulei de păr, saci, ciocolată batoane ( - “ieftină-ieftină, coane”!), pături, ţigări şi ibrice vechi, crătiţi şi tuciuri din aluminiu, linguri de lemn, umeraşe, gogoşi, mici la grătar dar şi fu-u -um în fuior! cârnaţi de porc, sucuri colorate, hârtie igienică, pahare din plastic, căni din ceramică pictate cu imagini hazlii, farfurii pentru botezuri sau pomeni, tămâie, lumânări şi parfum, peşte afumat, halva, apă de colonie,ulei de păr, şerveţele, scobitori şi cafea...
- Detalii
- Scris de: Dora Alina Romanescu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Aveam nouă ani când m-am îmbolnăvit și am fost la un pas de moarte. Nu aveam dispensar și nici doctor în sat, iar părinții credeau că durerea ce o acuzam la piciorul drept este ceva trecător, mai ales că alergam cât era ziua de mare, săream peste toate gardurile, mă urcam ca un băiețoi prin toți pomii. Mă durea încheietura piciorului și se gândeau că am călcat strâmb sau am făcut eu o boacănă și acum îmi este frică să recunosc. Când au văzut că nu mai pot să merg și ardeam ca un cuptor, tata a făcut rost de o căruță, mama m-a luat în brațe și m-au dus la spitalul din Năsăud. Aici m-au internat și au început să-mi dea să înghit pastile și să-mi facă câte o injecție pe zi. Era singurul spital de copii în târgușorul de munte și nu aveau aparatură modernă, iar despre aparatul Röntgen nici cadrele medicale nu știau prea multe. În loc să-mi fie mai bine, la câteva zile de la internare am intrat în comă. Disperarea părinților mei nu avea margini. La vremea aceea în spital erau doar doi doctori, directorul care avea în jur de patruzeci de ani și un tânăr absolvent de facultate cu numele de familie Putna.
- Detalii
- Scris de: Lucica Boltasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Oare e așa de greu să iubești?
Mi-am întins mâinile spre cer...Le-am deschis ca pe niște aripi mari și albe...Iar apoi, le-am închis într-o îmbrățișare. Simțeam infinitul albastru cum îmi pătrunde ființa. Atunci, m-am cramponat de iluzii, ştiam că vor pieri curând...Totuși, eram una cu cerul, doar eu, eu și infinitul, într-un dans al visării....Am strâns pumnii, am strigat că nu îl voi lăsa să plece, niciodată. Și am tăcut un timp...Nemișcat, în așteptare, am simțit plenitudinea desăvârșirii, o iubire și-o pace absolută. Sub povara prea greu de purtat, am căzut cu fața la pământ şi am gemut de neputință...
"Oare e așa de greu să iubești?" Genunchii mă dor, ochii îmi plâng iar glasul, glasul se pierde sub pături de frunze...Mă fac una cu pământul și tremur...E rece țărâna, e-ntuneric, m-apasă și mă strânge cu ură de mijloc. Simt sarea mărilor moarte, pe buzele arse de sete şi atunci, mă deștept, sub o ploaie de stele...
- Detalii
- Scris de: Daniela Teleoaca
- Categorie: Proza
- Accesări: 13
O posibilă primă zi
- Nu, nu aşa!!! Cu hiat... mmmmmda..., aproape bine, dar... accentul??!! Exersaţi... Mda, relativ mai bine...!
Era o zi de 13, într-un oarecare august, când strugurii se hotărâseră să se coacă, pepenii roşii făceau ravagii, păpuşile de porumb îmbătrâneau frumos şi-şi schimbau convinse părul roşu într-un fel de esenţă maronie şi aspră. Racii prindeau în cleştii lor prăzi iluzorii; ochii mici şi roşii se pierdeau în ape din alte ţinuturi. Floarea-soarelui îşi urma astrul ca o fecioară veşnic îndrăgostită. Din centrul curţii mari inundate de iarbă şi libelule, adevăratul cer se prindea cel mai bine, nu era nevoie decât de o minimă disponibilitate în acest sens şi de cele două secunde de abandon. Un copil neastâmpărat încă exista „între şi între”..., iar Bunica... Bunica nu renunţa prea uşor, mai ales atunci când avea convingerile ei pe care, indiferent de interlocutor, starea vremii şi a propriei sănătăţi, şi le susţinea cu argumente infailibile.