După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Lucica Boltasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
A încercat să se ascundă sub o ştreaşină. Picurii mari, pătrundeau prin cămaşa subţire şi fiori reci îi cuprinseseră tot trupul. Uită pentru o clipă de ce se afla acolo...Preocupat de el însuşi, privi în jur. Nimic cu care să se poată înveli. Tremuratul se accentuă şi dinţii începură să clănţăne. Sentimentul inutilităţii şi neputinţei îl făcu să se gândească la trecut, la pridvorul casei părinteşti, la docilul său frate,la zâmbetul mamei...Îşi revăzu tatăl înlăcrimat, iar ultimele cuvinte înaintea despărţirii îi răsunau cu putere în minte... "Fiule, asta e partea ta de moştenire. Fă ce vrei cu ea dar ai grijă, tentaţiile lumii sunt mari, nu te lăsa ispitit!" Nu voia să-l lase să plece, dar nu s-a împotrivit. La urma urmei era adult şi alegerile îi aparţineau. Cât de bucuros fusese atunci...visa libertatea, se simţea puternic, invicibil. Cu mâinile adânc înfipte în buzunare, ţinând strâns teancurile de bacnote, păşise în necunoscut. Nici măcar o umbră de părere de rău, nimic.
Anii au trecut...A gustat plăcerile lumii cu o furie oarbă, de necontrolat. Nu i-a păsat de nimic, până în clipa în care, nu mai avea nimic şi el însuşi era un nimic...
- Detalii
- Scris de: Alex Trusca
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
Soarele urcase de multă vreme pe bolta senină când pasagerii moleşiţi de căldură îşi luau locurile în marea sală cu aer condiţionat a feribotului ce urmă să îi transporte pe insula în care îşi vor petrece următoarea săptămână, departe de agitaţia continentului, în mijlocul mării. Abia când eşti pe o insulă, sau în largul întinderii albastre învolburate înconjurat doar de cerul liber şi milioanele de metri cubi de apă îţi dai seama că oricât de important ai fi în lumea din care ai plecat, aici eşti doar TU însuţi. Doar tu, plaja şi marea. La asta mă gândeam uitându-mă la agitaţia din jur. Căzut în contemplarea celorlalţi, mă forţez să îmi revin. Marea parcă îmi şopteşte, chemându-mă aproape de ea. Aleg s-o urmez, orice visător ca mine ar alege-o. Şi iată-mă aproape de ea, pe puntea înaltă, admirând-o. Albastră, adâncă, spumegând înfuriată când prora vaporului o brăzda nemiloasă. Nici nu l-am văzut pe bătrânul care se aşezase lângă mine.
- E frumoasă, nu-i aşa? aud vocea blândă a acestuia.
- Poftim? m-am întors spre el, întrebându-mă dacă vorbea cu mine sau mai era cineva în jur. Poate mă confunda, totuşi.
- Detalii
- Scris de: Lucica Boltasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Nu cunosc cât mai am de mers pe acest drum plin de obstacole...Urc, cobor, mă salt, mă împiedic, atâta efort...Măcar dacă aş cunoaşte destinaţia finală! Şi totuşi...Îmi vine un gând în minte. Toţi avem un început, toţi vom avea un sfârşit pe acest pământ, iar acest final este pecetluit de trăirile fiecărui individ.
Privesc în urma mea şi îmi analizez faptele, vorbele, gândurile... Mă înfior!! Câte erori, câte alegeri greşite! În negura timpului, văd un staul, o iesle rece, săracă şi un Prunc... Am uitat demult că El, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru mine...Nu am înţeles pe deplin marele har al lui Dumnezeu şi imensa Lui dragoste faţă de omenire, mult, mult timp. Cum poate cineva să renunţe la confortul propriu, la bunăstare şi pace şi să aleagă sărăcia, lipsurile, batjocura, ba mai mult chiar moartea? Cu ce scop? Şi pentru cine?...Pentru mine! Un nimeni, un peregrin, un răzvrătit!
- Detalii
- Scris de: Radu Marini
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
THE BEST
La nașterea mea, nu se conturau semne speciale de ceva reușite în viață. Dar nici mai târziu. Stați liniștiți! Aveam antecedente dubioase.
Mama mea, Pamela Turcu (nume de fată, de fapt de bărbat) mereu, mereu, era dusă. In sat, cu Doru. După palincă. Neoficial, era la negru, la muncă. Oficial, Doru nu era Negru. Așa îl chema pe el: Negru. Doru Negru. Se milea de ea și-i dădea: atenție, bani și… palincă. Tare, tare. Intr-o sticlă de plastic. De care era dependentă, ca orice bărbat. Fiindcă își dorea să fie tare. Vorba aia: cum e Turcu, și pistolul.
Tata, Beutoru Inocențiu Costel, nu era cu Doru. O lăsase pe mama. Grea. Și plecase în lumea lui. Cu una, cu alta. La nașterea mea era cu una nouă. Cam bătrâioare, dar prezentabilă. Era o motocicleta, ca nouă din Germania. Se străduia s-o vândă la târg, să facă un ban. De obicei făcea mai mulți bani. Pe care-i punea deoparte. Ca orice tată responsabil pentru familia sa mare. Ce includea mărci variate de bere. La sticlă, sau la Pet. Noi, familia nelichidă, aveam un statut aparte. Eram pe locul 2. Nu făceam spume.
- Detalii
- Scris de: Lucica Boltasu
- Categorie: Proza
- Accesări: 12
Îmi adun gândurile, împrăștiate pe te miri unde...Câteva, păstrează vie amintirea Cuvântului lui Dumnezeu citit de dimineață dar, cele mai multe, golite de frumusețea Divinului, cară bagaje imense, istovitoare. Privind mai atent înspre ele, îmi văd preocupările de peste zi...Îmi spun: "Doamne, ăsta sunt eu?"
Bosumflat, gândul nemulțumirii stă în fruntea tuturor. Ba că e prea de dimineață când sună ceasul pentru a merge la muncă, ba că aerul e sufocant, ba că serviciul e prea departe de casă, ba că plouă, ba că e frig...Și câte altele! Nu departe, dar la fel de sugestiv, stă gândul clevetirii: "Știi pe cutare? A fost, a făcut, a zis... Dar pe cutare? Ai auzit că?...Ce oameni! Așa le trebuie, las că știu eu de ce trec prin asta!..."Mai zăresc într-un colț gânduile lăcomiei, invidiei și zgârceniei. Fac calcule șoptit, ca nu cumva să fie luate la "bani mărunți".
- Detalii
- Scris de: Septimiu Pan
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Acum vreo 6-7 ani, într-o toamnă, eu si fiu-meu, mititel, ne plimbam cu bicicleta prin parcul Carol. Adică el, că pentru mine trebuie una "dă fer", să nu se-ndoaie. El cu bicicletă, eu cu ochii la peisaj, "uite ce copil frumos, 'tui mama lui", d-astea. La un moment dat trecem pe lângă pontonul debarcaderului şi vede dumnealui o prăpădită de raţă sălbatică, mai lângă mal. Pe lacul ăsta mai sunt inca tot felul de jivine ne-halite de băştinaşi, fiind pază militară la monument, parcul mic şi un pichet de gardieni publici chiar în parc. Şi, galeş, emoţionat, zice dumnealui:
- Tati, mă laşi şi pe mine pe malul lacului? Promit să nu cad, mă asigură, ştiind că principala mea grijă când îl urmăream cu privirea era să observ dacă dispare din alee pe partea lacului, sau pe partea ailaltă, ceea ce nu reprezenta o problemă, că din boscheţi putea să iasă şi singur, din lac ar fi fost mai complicat.
Mă uit în ochii lui, seriozitate maximă, şi în gând: "- Băi, s-a făcut mare, lasă-l, poate se responsabilizează". Zic:
- Detalii
- Scris de: Nadia Urian
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
În clasă, liniște deplină. De dincolo de ușă, ai fi crezut că nu e nimeni. Poți să auzi musca zumzăind în zborul ei. În bănci, toți elevii o așteaptă pe doamna învățătoare, în liniște.
- Ce surpriză, copii! Oare… e ceea ce eu bănuiesc?, întreabă doamna învățătoare.
- Da, doamna învățătoare, ne mai citiți povestea cu Nioka? Vă rugăăăm…!
Doamna învățătoare începe să citească. Nu e prima oară când elevii o ascultă. E povestea fetiței cu pielea neagră, care trăia pe plantații, acolo unde tatăl și frații ei munceau ca sclavi și unde tatăl ei cade istovit, de pe picioare. Este biciuit cu cruzime, de către paznici și moare apoi. Din acest motiv, frații ei fug în jungla din apropiere și se ascund acolo, alături de animalele sălbatice. Sunt căutați de către stăpânii plantațiilor care vin pe neașteptate și acasă, acolo unde Nioka locuia singură.
- Detalii
- Scris de: Ștefan Aurel Drăgan
- Categorie: Proza
- Accesări: 8
„ Istoria ne calcă în picioare pe toți deopotrivă”, cugeta Vasile Moț a Ursichii stând singur la pândă, mai deoparte, sub o ruptură de mal, rătăcit în hățișul gândurilor sale. „ Așa-i, dar depinde sub care parte a talpei te nimerești când defilează țanțoșe și indiferentă ca o curvă pe maidanele lumii... Se zice că „ mai întotdeauna și pentru nimic câinele cel mare îl... bate pe cel mic și numai câteodată și din întâmplare, câinele cel mic îl... bate pe cel mare”.
Așa cugeta Vasile Moț a Ursichii, bărbatul lui Istina și tatăl pruncului Ion, care se pregătea să treacă peste Feleac, prin beznă, peste granița impusă de domnii lumii la târgul lor infam.
Știa că aici nu-l așteaptă nimic bun din partea noilor vremelnici stăpânitori. Le știa znaga. Iar acum situația era mult mai amenințătoare pentru el: doar el a condus micul grup unionist din sat la Bălgrad. Îi știa znaga și la noul birău, Cucu, instalat de străini... În ultima vreme îl cam pândea birăul. De teama dezvăluirilor care le-ar fi putut face Vasile...; cu ciudă mocnită trecea pe lângă el, cu uitătură rea pe sub obada clopului.
- Detalii
- Scris de: Florin Mesca
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Să fi fost prin vara lui ’93… Sau, mai degrabă, a lui ’94… Nu știu dacă-i foarte importantă stabilirea cu exactitate a momentului. Cert este că eram detașat cu serviciul la Tulcea – eram directorul pe zonă al unei firme ce comercializa autovehicule noi și vechi sau cum s-ar spune mai blând, second hand. Director... cam mult spus, dar așa suna funcția. De fapt, făceam de toate: preluam comenzile de la cumpărători, aduceam autovehiculele de la Brăila (la volan, bineînțeles) și le asiguram în parcul auto, le prezentam apoi clienților, făceam actele, încasam banii și-i depuneam la bancă. Afacerea mergea bine când vindeam câte ceva și-mi scoteam banii pe-o săptămână. În rest... multe telefoane în și din toate direcțiile, pornit periodic motoarele mașinilor și multe drumuri între Brăila și Tulcea. Când cu un ARO, când cu un tractor nou-nouț, când cu vreo mașină de teren rusească propusă firmei de niște tipi dubioși, rakeții din Ucraina.
Era vară, era cald, aveam și timp liber, iar Tulcea, un frumos oraș dunărean impregnat de poezie, mă îndemna adeseori la lungi plimbări pe faleză.
- Detalii
- Scris de: OLIVIU CRÂZNIC
- Categorie: Proza
- Accesări: 7
Când noaptea fâlfâie greoaie pe codru şi strigile încep să vâneze şobolanii vâscoşi, mă trezesc ca din amorţeală şi ies la plimbar
e. Mă mişc greu sprijinindu-mă de copaci, şi deşi anii au trecut ca şi viaţa şi visul, îmi e totul proaspăt în amintire. Trec pe lângă heleşteul mâlos în care a intrat pentru ultima oară, pe lângă luminişul rotund ca un ochi de la marginea pădurii unde se ivea să ne cheme, şi privesc din depărtare clădirea părăginită şi urât mirositoare a fortului părăsit, pe care cresc iedera şi buruienile bolnave. Uneori mă avânt într-acolo şovăitor, dar renunţ de obicei la jumătatea drumului. Ca beat şi bolnav mă întorc spre răcoarea pădurii şi a apei, şi de cele mai multe ori mă aşez pe o piatră. Sper (mă tem?...) că într-una din nopţi am să o întâlnesc pe fata care mi-a luat inima, sper, mă tem, că am să o întâlnesc pe ea.