După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Paul Gabor
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Când vine noaptea îmi dau seama că nu e deloc ușor să adun ce îți aparține. Ai împrăștiat totul la mine în casă. Mi-ai distrus camerele și mi-ai făcut noduri în perdele. Am văzut stihiile din tine cum urlă cu mâinile făcute pâlnie la gură. Boabele aromate pe care ți le puneai pe frunte dansează și acum pe masa din bucătărie. Cuțitul de pâine s-a îmblânzit și el. Nu mai taie, doar alintă feliile și le aranjează, stângaci, în coș.
Lucrurile tale sunt peste tot, aruncate obsedant, fără pic de compasiune: lingurița cu picătura aceea de smarald în coadă cu care amestecai zahărul, clama de păr din lemn de santal agățată de mânerul sertarului, pixul în șase culori, dresurile negre de pe spătar, agenda cu rețetele de sărățele și cocteiluri de vermut cu măsline verzi. Mai văd și două perechi de sandale aruncate din prea multă grabă peste merele din cămară. Se odihnesc, descheiate, răcorindu-se. Acolo unde îți apăsau călcâiele se văd urme de sare. Or fi încălțările cumpărate din Sifnos acum câteva veri?
- Detalii
- Scris de: Veronica Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Afară se ițește de primavară. Zăpada s-a topit și-a lăsat câmpurile înnegrite și murdare de resturi vegetale. Peste sat e un timp incert în care începe să se dezmeticească tot ce-a stat sub iarnă . Trebuie să plouă mult, să spele zoaiele adunate sub zăpezi toată iarna, să lase loc verdelui crud și proaspăt să se întărească.
Silvia se trezi obosită și năclăită de aburii somnului.Transpirase, se zvărcolise când pe o parte, când pe alta, fără să se simtă confortabil nici o clipă, nici în pat, nici în somnul ei. Deși dormise mai mult decât de obicei, se simtea obosită, fără chef de a începe o nouă zi. Lumina pătrunse peste apele reci și tulburi ale unei zile ce urma să semene, probabil, cu multe altele. Chiar așa, de ce trece timpul ăsta, unde se duce, de ce nu putem să ne oprim la o zi , la un timp, de ce nu putem alege ? se întrebă ea.
Privi în jur. Lucrurile erau toate la locul lor. Locul de lângă ea, așa cum se aștepta era gol. Bărbatul ei, își făcea probabil de lucru pe undeva prin curte, prin garaj.
- Detalii
- Scris de: Paul Gabor
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Melcii nu sunt conștienți de nonșalanța cu care trec prin viață. Sunt copii ai pădurii, fructe ale copacilor, resturi ale răbdării. |Trăiesc printre noi și încearcă să ne arate că se poate și altfel. Nu-și imaginează că sunt maiestuoși în felul lor, ar trebui să fie mândri de târâșul urban, cazon, aproape marțial, pe care îl au în zorii zilei. Nu au știut niciodată că dansul lor împleticit și umed, horele din jurul chioșcului de ziare în fiecare dimineață ploioasă sunt indicii pentru somnambuli. Dârele lăsate în urmă devin patinoare pe care neatenții șerpuiesc în neștire. Ființe tăcute, atât de mici, creaturi prelinse printre tocuri de damă și chiștoace strivite.
Zilele trecute vorbeam cu unul dintre ei, o căpetenie fioroasă cu antenele rășchirate, și îmi povestea cum se străduie să treacă strada doar pe dungile albe, evitând să cadă în hăul dintre ele. Acolo, printre petele albe ale trecerii de pietoni, începe necunoscutul. Coarnele nu mai folosesc la nimic. Dispare veselia de care te poți îndrăgosti, nu-ți poți controla stările, hibernezi nostalgic cu o cană de cafea cu lapte între mâini și cam atât. Căderea în negru e ca supa monahală de legume: necesară, dar oribilă. Spunea că e un abis, o pâlnie din care nu mai există cale de întoarcere. Prin care te rostogolești privind cerul cum se îndepărtează și se face mic – un vârf de ac albastru – în timp ce tu, căzutul, te-nfigi în măruntaiele pământului.
- Detalii
- Scris de: Paul Gabor
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
M-am agățat cu mâinile de margini și am vrut să mă opresc, amețisem, nu mai puteam să captez imaginile care se rostogoleau. Prin fața mea treceau brazi albi împodobiți cu gulere de nurcă și mă înțepau acele-n timpane. Ea se lipise de mine și aș fi vrut să avem în acel moment un pat din mușchi de copac. Alunecam din nou, împreună. Căutam un harpon să i-l înfig între coapse. Mă obsedau: erau puternice, boltite, proaspete, miroseau a femeie curioasă, a tundră chinuită de vânt ce știe să muște de la distanță. Știam că vor să mă primească între ele. Adierea de pulpă caldă îmi umplea nările. Avea pe cap o coroniță strălucitoare și tobe mici în părul blond, lung, care îi ajungea până la mijlocul spatelui. Le-am atins cu vârful degetelor, să cânt ceva, dar ne-am trezit deodată în apă. Nu se mai vedeau blocurile. Am trecut în doar o fracțiune de secundă de la lumină la beznă, am simțit pe piele râul, ieșit parcă din congelator.
Un vârtej ne trăgea la fund cu putere. Nu e bine să i te împotrivești, lasă-l să te fure, să te imobilizeze. Când te sug apele și vor să te-ngroape în mâl, e bine să te prefaci mort: te vor elibera repede și te vor arunca la suprafață. Nu au nevoie de leșuri.
- Detalii
- Scris de: Paul Gabor
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Mi se pare absurd ca firele de iarbă să fie scunde și licuricii să lumineze la fel, atonici. Atunci nopțile devin plictisitoare; un fel de sanatorii cu iederă veșnic proaspătă pe pereți, cu paznici șchiopi, răuvoitori, care cerșesc țigări vizitatorilor. Definitiv, nu-mi plac, aș vrea ca licuricii să țopăie veseli și să transforme potecile în căi lactee, cu margini fosforescente. Să nu mă rătăcesc printre copaci. Mă debusolez automat când părul lung mă înfierbântă și gleznele îmi sucesc mințile, nu rezist tentației, culorii, aromelor de piele, nu rezist să nu întind mâna către o claviculă ce iese arogantă din context. Vreau să le leg la spate, din încheieturi, să stea câteva zile în beznă, strânse, până țâșnește chihlimbar din oasele mâinilor.
E nefiresc să sară zilnic trenuri de pe linii, deraiez odată cu ele și plutesc printre tampoane și bariere, citesc cărțile uitate pe peron, strâng tichetele ude, fluier locomotiva căzută pe o parte și mă mulțumesc în cele din urmă cu un pui de somn la cușetă. Se pierd călătorii, se uită unii pe ceilalți, se estompează privirile. Geamantanele expiră și nașul se transformă-n inamic. Am stat până în stația asta lipit de geam, mirosind plopii și haltele. Aș vrea totuși să cobor la prima. Mi-e alb. Mi-e rece-n seara asta.
- Detalii
- Scris de: Paul Gabor
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu cum privește clădirile, dacă vrea să se cațăre sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce caută să scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt ființe fierbinți, victime ideale ale combustiilor spontane. Personaje vii, ard pe placul meu. O văd și îmi amintește de Jeanne Balibar în „Trois ponts sur la rivière”, dar femeia despre care povestesc nu se mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimineții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon.
Femeile – am fost convins mereu de acest lucru – se „dezbracă” complet atunci când vorbesc la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta prins într-o statuie fistichie de bronz sau ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide.
- Detalii
- Scris de: Vasile Moiș
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
„Ș-atâtea lucruri sfinte
Peste ’ntunericul vieţii
Ai presărat, Părinte...”
Mihai Eminescu
Pe aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv era mare animaţie, o mulţime care sosea şi alta care se pregătea să zboare spre cele patru zări. După ce trecu de poliţia de frontieră şi de vamă, Moraru a observat o pancartă cu numele său de împrumut, James Dimont. Ăla sunt eu, ce straniu sună, se gândi Moraru în sinea lui, îndreptându-se zâmbind spre cel care ţinea pancarta.
- Shalom! Eu sunt James Dimont!
- Shalom! Am venit să te întâmpin. Ţi-ai recuperat bagajul? îl întrebă un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un tricou colorat.
- Da. L-am recuperat. Putem pleca!
- Dacă doriţi, putem vorbi în engleză, nu mă deranjează. Probabil vă place mai mult să uzitaţi limba maternă.
- Prefer ebraica, adevărata mea limbă maternă. Vreau să o exersez puţin, n-am mai vorbit-o demult, se oferi James.
- Detalii
- Scris de: Andreea Gecse
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Am douămiitreisutenouăzecișidouă de motive să-mi bag capul sub plapumă și să stau acolo cel puțin doi ani, cu ochii închiși și urechile acoperite. Am scris 2 392 contabilicește, ca la bancă. reminiscențe de automatisme pe bază de traumă profesională. Automatisme. Simt nevoia să scriu 2 392,00. Mă scot din sărite, deși le înțeleg atât de clar mecanismele, încât am dezvoltat o relație armonioasă. Eu cu ele, nu știu ele cu mine cum văd treaba. Am douămiitreisutenouăzecișitrei de motive să scot capul, de fiecare dată. 2 393. 2 393,00. ”Nu te mai obosește Dumnezeu, femeie…” îmi spun uneori, perfect lucidă cu privire la inutilitatea efortului de a lumina zone umbrite de natură.
”Depresia trebuie întâmpinată cu un zâmbet. Va crede că ești idiot, și va pleca de una singură”
Ăsta e răspuns de om care se și declară lucid. Claritatea este un deziderat universal. Dar cred că este supraevaluat. Lumea nu înțelege că această stare a ființei nu te face mai fericit, mai frumos, mai bogat, sau mai împlinit în feluri convenționale. Dimpotrivă. Privești neputincios în jur, și înghiți rahatul perfect conștient de compoziția sa chimică.
Citește mai mult: Un non-sens într-o încrengatura de sensuri incerte
- Detalii
- Scris de: Nicolae Pătruț
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Sfârşit de ianuarie rece şi ceţos. La Sicheviţa, nu departe de centrul localităţii, într-o casă mare, învăluită de aburii ce zburau din Dunăre spre munţi, îl găsesc pe părintele Gheorghe Sporea. E bătrân, se apropie de marginea vieţii, dar nu şi-a pierdut optimismul, credinţa şi dragostea pentru oameni şi biserică. Când am intrat în casa plină de flori ce stăteau cu ochii închişi în glastre, părintele Sporea citea Facerea, o carte scrisă, în anul 1945, de regretatul teolog Nicolae Neaga. „Citesc cărţi bisericeşti, ce să fac, e iarnă”, îmi zice părintele, care a împlinit opzeci şi unu de ani. Vede că mă uit la multitudinea de flori şi îmi spune: „Eu sunt un horticultor pasionat, toată viaţa m-am ocupat de flori. Veniţi la primăvară şi o să vă dau şi dumneavoastră”.
Bătrânelul vorbea deschis, cu ochii plini de lumină şi cu faţa zâmbitoare, specifică oamenilor buni. „Eu nu sunt de aici. M-am născut în comuna Sasca Montană, dar am venit în satul soţiei. Dar hai să vă spun cum am ajuns la Sicheviţa. În 1949, am terminat Teologia la Cluj-Napoca. Am început-o la Caransebeş, dar acolo s-a desfiinţat facultatea şi m-am dus la Cluj, unde aveam un frate student la medicină.
- Detalii
- Scris de: Veronica Baciu
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Ziua se ivea limpede, cu hotarele încălzite de raze primăvăratice. Silvia se trezi buimăcită și speriată de niște zgomote ritmice de tobe și-o amestecătură de voci și cântece, sau ce-or fi fost...Se concentră puțin, cu ochii pe fereastră, și realiză că nu erau decât frânturi scâlciate dintr-un colind. Se ridică și privi în curte. Înțelese...Ștefan stătea înconjurat de niște colindători întârziați și cam veștejiți de vârstă care nu mai găsiseră drumul către casă din Ajun. Probabil se proptiseră la vreo cârciumă din drumul lor și nu mai plecaseră. Tocmai își terminaseră repertoriul și așteptau recompensa care nu putea fi decât un pahar cu băutură. Ștefan nu se putea eschiva...Era ziua de Crăciun. O zi pe care o petreceau în ritmurile pe care satul le mai păstra încă, poate mai apropiate de lumea celor duși, decât a celor vii. Lumea celor vii se strică din ce în ce mai mult. Curățenia vechilor obiceiuri era înlocuită, amestecată cu obiceiuri mai noi.
Silvia se primeni cu multă migălă, privi chipul senin al bărbatului ei și se grăbi să săvârșească prima îndatorire a zilei. În ziua de Crăciun femeile mergeau cu coșul plin de bucate la biserică, să fie binecuvântate, să se poată ospăta din ele și să poată da din ele de sufletul morților. Totul era pregătit de cu seară.