Poezii de Adrian Iona (obsesii și aproximări)

Ca să te cunoști
cu adevărat
trebuie să-ți lași timp
să greșești

abia atunci
ai putea să-ți dai seama
(cît de cît)
ce cauți „în viața asta,
făcută din nimicuri
împerecheate nu prea bine”

să-ți dai seasma
că după  legile ficțiunii
posibilul este realitatea


iar
ce numești tu realitate
este – de fapt – ceea ce rămîne
după ce posibilul s-a manifestat


după ce – la rîndul tău
vei fi încercat să faci
din ceea ce trece și se petrece
(în virtutea celor etern virtuale)
„un fel de-a muri pentru viață”
...sau măcar în numele ei







(Publicată în „Sintagme literare”)






         *          *          *


motto:
„Oare unde se duce ce uităm?”
Nora Iuga


Uitasem că sînt
pentru că uitasem să cred
...și existînd
simțeam cum crește în mine
durerea uitării

sau

uitasem să cred
pentru că uitasem că sînt
...și existînd
nu-mi mai rămînea
decît să aleg
între
starea oglinzii
(în care privesc)
și
ne-starea oglindirii
(care mă privește)


și
desigur – exagerînd
aș putea spune
că din cauza acelor uitări
(despre care nu știu
din vina cui s-au ivit
sau care a fost cea dintîi)
acum sînt nevoit
să mă risipesc
între nimic și nimeni


în timp ce lăuntric
(în lăuntrul acela
parcă tot mai gol)
nu-mi rămîne
decît să rătăcesc
...și să caut
fără să știu ce caut
(Publicată în „Sintagme literare”)
        *          *          *


Gîndind
mereu cu îndoială
și îndoielnic
am ajuns să cred
că există doar bucurii
(de ceva anume)
care se nasc din comparația
cu ce-am trăit deja


nu mi-am dat seama
(din cauza nerăbdării
ce însoțește îndoiala)
că există și bucurii
(de nimic anume)
care se nasc din analogia
cu ce n-am trăit încă


ceea ce înseamnă
că de acum încolo
va trebui să trăiesc
cu mai puțină nerăbdare
(și implicit îndoială)


și asta
pînă în ultima clipă
...cînd față către față
cu mine însumi
acele analogii
m-ar putea ajuta
să aflu – în sfîrșit
cine sînt


să aflu dacă
acel gol ademenitor
care crește atunci în mine
este același
sau
doar asemeni
acelui gol orbitor
și parcă visat
...atunci cînd
m-am născut
(Publicată în Sintagme literare)
         *          *          *


Se spune
că fiecare dintre noi
este – într-un fel anume
...care poate avea
ceva în plus – sau în minus
...chiar ceva
contrar lui însuși


că fiecare
își poartă în sine
trecutul și iluziile
...ca pe un lest
ce-l apropie de moarte


iar asta
mă face să cred
despre viața mea
că e alcătuită doar
din amintiri și uitări


că ele sînt – de fapt
aversul și reversul
acelei (i)realități
care mă conține
drept centru


centrul unei lumi
prin care nu eu trec
...ea se petrece – invers
prin mine atunci
(mai ales atunci)
cînd caut „realitatea
unei lumi de dincolo
de lume”



(Publicată în Sintagme literare)





         *          *          *


Cu imaginația
între cod galben și roșu
simt cum mă bîntuie
așa o chestie existențială
...mai aproape de revoltă
decît de greață


de  revolta împotriva
iluziei din care fac parte
...decît de greața
pe care o simt atunci
cînd împărtășesc iluzia


și
cu toate astea
privind în jur constat
că nu există nicio oglindă
spre care să mă întorc
și să mă rog


în care să mă scufund
și să mă rog – fără cuvinte
fără să mă gîndesc la ceva
...nici măcar la faptul că uneori
îmi doresc „să trec prin viață
fără ca viața să treacă prin mine”


poate că așa – și nu altfel
voi reuși să văd în adîncimea
fără de profunzime
a oglinzii
ce altceva sînt


dacă nu cumva
abia atunci sînt eu însumi
...cînd nu mă gîndesc
la nimic



(publicată în ATENEU – nr.11-12 / 2016)

         *          *          *


Și pe urmă
fără cauză ori scop
se întîmplă convertirea
mirabilă a inimii


și asta
în pofida gravitației
și a faptului că aici și acum
(unde inerția face legea)
eu trăiesc din echivocuri
„mecanic și apter”

iar imaginația
nu mai are nimic – pentru mine
„din povara care te face imponderabil”
... a devenit – poate din cauza mea -
doar o simplă nevoie
de consolare


ceea ce înseamnă
că și eu sînt – în felul meu
unul dintre cei care
„doar există fără să trăiască”


dintre cei care
încă n-au înțeles
că un plus metaforic
nu este întotdeauna
un minus metafizic


poate
chiar dimpotrivă
...pentru că întîmplarea
nu e totul




(publicată în ATENEU – nr. 11-12 / 2016)




         *          *          *


Pentru ca să reușesc
în încercarea asta – absurdă
de-a mă depăși pe mine însumi
cred că singura metodă ar fi
să mă trag de păr în sus
ca să iau altitudine
și să-mi trag șuturi în dos
ca să înaintez


și dacă
nici așa n-am să reușesc
n-ar trebui să mă îngrijorez


poate că va rămîne
destulă bucurie
în tristețea de după


poate că nu va fi nevoie
decît să inspir adînc
(cît mai adînc)
...pînă voi simți un fel
de „scufundare în sus”
(unde nu voi ști dacă
inspir aer ori duh)


pînă voi simți
„un fel de fior al Imuabilului”


după care
pe lîngă inima mea
(ca un arici cu țepii pe dinăuntru)
vor trece toate îngrijorările
...chiar și cele ne-imaginate
încă





(publicată în ATENEU – nr.11-12 / 2016)


         *          *          *



Cineva spunea
că „existența denumește
ceva care a fost deja trăit”
... iar asta m-a făcut
să presupun că dacă voi reuși
să trăiesc – cît de cît
în ritmul cuvintelor
voi deveni cumva
conștient de acel sens
(contrar sau dimpotrivă)
care se caută pe sine
... cînd la rîndul meu
îmi caut sensul
în cuvinte


în rest – cu oarece jenă
pot spune că aștept
cam prea multe de la viață
...adică aștept – mai curînd
să aleagă viața pentru mine
...eu doar să primesc


cu toate astea
mi-am dat seama
că „fericirea e doar un cuvînt”
de care oamenii se folosesc
ca să de-numească o suferință
cu semn schimbat – și mereu viitoare



mi-am dat seama
poate prea tîrziu
că în lipsa unui sens
cuvintele mă părăsesc
... iar în mintea mea
vor rămîne doar
abstracte forme de relief


(publicată în ATENEU – nr.11-12 / 2016)


         *         *         *



Este simplu
...mai întîi iau aminte
la ne-potrivirile și împotrivirile
care mă înconjoară
...praguri crescătoare
care trebuiesc depășite
pentru a-mi regăsi sensul


pare simplu atunci
cînd îmi las imaginația
să o ia înainte


iar eu
o urmez încercînd
să nu mă împiedic
de lucrurile ce n-au
încă realitate
...sau de cuvintele
doar posibile


o urmez
ca și cum m-aș urma
pe mine
...adică
pe cel care voi fi
mîine
...în timp ce
acela care am fost
azi
devine trecut


poate că
tot așa se întîmplă
și atunci cînd murim:

o parte din noi
o ia înainte
...iar ce rămîne
devine – pur și simplu
trecut

    *          *          *



Uneori accept și încerc
să-mi asum dedublarea
...dubla existență:

într-una visînd
în cealaltă amintindu-mi
(care de fapt sînt una
oglindirea celeilalte)


în res – tot mai des
am senzația că sînt trăit
de cuvintele care trec
parcă prin mine
...în căutarea unui loc
mai prielnic


și
pentru că nu am de ales
mă las în voia îndoielii
(care uneori își uită obiectul
și devine propriul subiect)
...în speranța că așa
mă voi despărți mai ușor
de răstimpul
dintre nimic și nimeni
...care sînt eu
acum


mă las
în voia acelei îndoieli
pentru care mereu
am cerut îndurare
...îndurînd
spaima fericitoare
că trăind – cît de cît
în ritmul cuvintelor
pînă la urmă voi reuși
să neg și să reneg
ceea ce face din mine
și subiectul/și obiectul
acestui răstimp
...care sînt eu
acum

și
care nu va mai fi
eu atunci

























                                                 















  *          *          *

motto:
„Și ce gunoi metafizic
toate intențiile mele”
Fernando Pessoa


Între mine și mine
între mine și altul din mine
(care nu e decît altfelul meu metafizic
sau numai metaforic)
mai nimic nu se întîmplă


dar
cînd se întîmplă
nu e deloc întîmplător
...ca de exemplu senzația
că mor și re-nasc în fiecare clipă
în care încerc să mă gîndesc la ceva
...și constat că nu e
decît un alt mod – mai puțin subtil
de-a mă gîndi la nimic


și
desigur – exagerînd
aș putea spune  că e ceva metafizic
în gînditul ăsta la nimic
...mai ales atunci
cînd mă folosesc de cuvinte
ca să dau oarece consistență
intențiilor mele


intenții
de care mi-e cam teamă
să nu se întoarcă împotriva mea
...așa cum se întoarce uneori
altul din mine


dîndu-mi de înțeles
că nu-ntotdeauna sînt eu
cel care speră – din prea multă
disperare


că mai curînd eu sînt
cel ce disperă – din prea multă
speranță
...mai ales atunci
cînd ceea se întîmplă
nu e deloc întîmplător













































        *          *          *


Ce-ar putea fi
semnificativ într-o zi oarecare
...în coborîrea unei scări
în deschiderea unei uși
spre dimineața încă ne-clară
...încă îmbibată de mirosul nopții
ce-mi amintește de o tînără femeie
dintr-o altă dimineață


apoi
primii pași
într-o direcție prestabilită
sau întîmplătoare
...privirea rotită în jur
în căutarea reperelor obișnuite
a indiferenței celor ce trec pe lîngă mine
(egală cu indiferența mea)


apoi faptul
că nu mă gîndesc la nimic anume
...se gîndește poate cel dinăuntrul meu
adică omul lăuntric – cum spune cineva
...ce pare să fi ales altă direcție
decît mine


poate chiar
a ajuns la destinație
(destinația lui nu a mea)
unde impersonal – sau numai neutru
încearcă să afle
(privind dincolo de cele întîmplate)
ce-ar putea fi semnificativ
(pentru mine nu pentru el)
în această zi oarecare










         *          *          *


Cîteodată
mă mișc așa de repede prin viață
încît am senzația că mă ajung din urmă
...iar cînd privesc în jur
nu văd altceva decît indiferență
întinsă de-a lungul zilei
adunată pe fețele oamenilor
păstrată în mișcările lor
...coborînd odată cu înserarea
din cerul la care nu mă uit
din cauza indiferenței lui
sau a indiferenței mele – nu știu

(știe mai bine omul lăuntric
care vede altceva decît văd eu)

în rest
aș putea spune
că-n unanimitate am convenit
că totul este – oarecum – convenabil
că noi înșine sîntem convenabili
...mai puțin iubirea
care din cauza noastră
(îmi amintește omul lăuntric)
a devenit „ceva enorm pe care
îl vezi doar la microscop”


mai puțin durerea
care apropie viața și moartea
...ne ajută să cunoaștem viața
în timp ce noi încercăm
să uităm de cealaltă
...fără să ne dăm seama
că ea nu ne uită
și din cînd în cînd
ne pune piedică
ne face cu ochiul
ne zîmbește subtil/parșiv
...ne dă de înțeles
că ea ne cunoaște mai bine
decît o să cunoaștem noi viața


viața asta
care dacă ar avea gust
ar fi amară – îmi spun
amintindu-mi vorbele cuiva
care mi s-ar potrivi:
„mă bucur de viață cu multă amărăciune”


pentru că mai mereu mă bucur
ca și cum bucuria ar fi a altuia
...ca și cum bucuria altuia
mi-ar face bine și mie
...un bine ne-precizat
și de aceea ușor de răstălmăcit


un bine îndoielnic
nu îndoit așa cum ar trebui să fie
cît timp mă bucur de bucuria altuia
ca și cum ar fi a mea


numai a mea
nu și a omului lăuntric
care se bucură de cu totul altceva
atunci cînd impersonal și neutru
meditează la nimic
(și anapoeticele lui întru-chipări)
privind adînc – tot mai adînc
în mine























 *         *         *


motto:
„curajul de a privi în ochi
tandrele noastre zile de luni”
Dana Banu


Astăzi e luni – ziua de luni
...numai că pentru mintea mea
este tot duminică


în mintea mea
este aceeași duminică
în care jucîndu-mă de-a degeaba
mi-am dat seama – în pofida jocului
că latent există o „armonie prestabilită”


cu toate astea
eu în fiecare dimineață
alcătuiesc un scenariu
...desigur – în fiecare
dimineață un alt scenariu


există – totuși
un fel de continuitate între ele
care face posibilă – și uneori evidentă
iluzia mea despre mine


sau
poate că sînt – ca toate lucrurile
ce au interior și exterior –
doar ambiguu


adică eu – cel dinăuntru
nu sînt același sau totuna
cu eu – cel din afară


în rest – pot spune
că încerc să nu trăiesc
(și implicit să nu mor)
degeaba  - deși uneori
mă joc astfel


numai că asta
face din viața mea
un fel de amestec
de îndoială și nerăbdare


resemnarea
vine abia la urmă
ca să mai taie
din amăreala speranței
...care pentru mine
nu e decît o disperare
ceva mai mică





































         *          *          *


Să-mi imaginez viitorul
...să mă folosesc de viitor
pentru a ocoli prezentul
seamănă oarecum
cu încercarea de-a sări
peste propria umbră


sau
toate astea nu sînt
decît o nostalgie pe dos
...care îmi dă de înțeles
că nu e nicio victorie
în uitarea de sine
...cel mult o acalmie
și totodată o încordare
(„o încîntare încordată”)
dinaintea luptei
mereu ne-decise
(dar decisive)
dintre cel ce sînt
și cel ce-aș vrea
să fiu


de fapt lupta asta
seamănă mai curînd
cu o coborîre poticnită
pe „scara în spirală
a eului propriu”


și
pentru că
„trecutul este mereu prezent”
uneori am senzația că sufăr
de autism metafizic


adică
un fel de încremenire
între oglinzi paralele
...cînd nu mai știu
în ce direcție s-o iau


deși
faptul că lumea există
faptul că eu exist
presupune o destinație


un viitor
pe care – în lipsa unui sens
doar îl presimt


căci – nu-i așa?
„noi nu înțelegem, doar presimțim”






































         *          *          *



Exist – oarecum
sub semnul unei impure
așteptări – și implicit resemnări
care mă împiedică
să mă întorc – așa cum ar trebui
asupra mea însămi


poate
din cauza asta acum
nu trăiesc decît cu îndoială
...și îndoielnic


din cauza asta
ființa mea a devenit
atît de vagă
încît orice alt atribut
nu face decît să-i dea
o falsă consistență
...în inconsistența
pe care o presimt
de cîte ori mă joc
de-a altul privind
în oglindă

(oglindă în care nu mă recunosc
decît în măsura în care îmi amintesc)

și
pentru că îndoiala
este pentru mine
singura faptă de care
mai sînt în stare
nu-mi mai rămîne
decît să „între-exist”
(între visul meu și visul lumii)
cu speranța că atunci
cînd se va întîmpla
regăsirea de sine
rana vieții va deveni
din impură agonie
bucurie de-a fi
...nu același / nu altul
ci cu totul altfel
















































         *          *          *



Încerc
să nu mă gîndesc la nimic
...iar asta mă face
să presimt în mine un fel de prag
dincolo de care începe uitarea
...sau poate că uitarea
este pragul


și
după ce am constatat
(ne-gîndindu-mă la nimic)
că lumea este doar o iluzie
mă pregătesc să cobor
în labirintul de oglinzi
al memoriei


unde
omul lăuntric așteaptă
să-mi povestească despre asceză
...și cum aș putea deveni
anahoret


eu
„anarhul”!
care pînă acum
am crezut că asceza
nu e decît „un fel de silință
fără silnicie ori silă”


un fel
de-a trăi egal
fără amplitudine
ori exaltare
...adică a trăi
pur și simplu


numai că a trăi
nu e niciodată pur
...și rareori simplu


altfel spus:
a trăi pur și simplu
nu prea există


și dacă
totuși există
...atunci asta înseamnă
că lumea este
nu doar o iluzie(?)








































         *          *          *



Am presupus – nu știu de ce
că oamenii călătoresc
(poate nu întotdeauna)
cu speranța ascunsă că acolo
pe unde vor ajunge
vor găsi urme și amintiri
dintr-o altă viață


și eu
am avut odată
așa o vagă impresie
că îndepărtîndu-mă de arealul
rutinei și obișnuitului
încep să-mi amintesc ceva
dintr-o viață în care am fost
oarecum altfel /  oarecum altul


sau – mă rog
poate că nu era
decît o amintire inventată
...din cauza prostului meu obicei
de-a trăi cu nerăbdare


aș putea spune
că pentru mine a trăi
a fost mai mereu
totuna cu nerăbdarea
...pe cînd acum
(pentru că e cazul)
încerc cu răbdare să mă propii
de „liniștea înțelegerii”


încerc cu răbdare
(cu tot mai multă răbdare)
să mă apropii de „clipa
pe care n-o poate nega nimeni”


dar asta
presupune să fiu eu însumi
pînă la ultima consecință
...adică „să nu mă încrerd
în ceea ce pot imagina”


și
să accept că de fapt
acea vagă frică de moarte
(care în timp – sau odată cu timpul
devine o tot mai concretă frică de viață)
se naște din ce-ar fi trebuit
să-mi amintesc








































         *          *          *



motto:
„Trăiește doar cine întreabă”
Miquel Marti i Pol


Se spune despre extaz
că este „o adevărată ieșire din sine”


într-adevăr este o ieșire
...dar și o întoarcere


chiar
o întoarcere pe dos
pentru cel care
se îndoiește de sine


pentru insul
care atunci cînd încearcă
să cunoască
își dă seama că de fapt
caută altceva
decît cunoașterea


își dă seama
că adevărata cunoaștere
te face întrebător
...nu cunoscător


că pînă la urmă
rodul întrebărilor tale
te face conștient
de ceea ce ești și nu ești
în același timp


numai că
a fi conștient fără rest
(și pînă la capăt)
înseamnă să prefaci
îndoiala de sine
(ce subzistă în orice ființă
inconștientă de natura sa)
într-un început mereu reluat
cu fiecare întrebare


de fapt
o aceeași întrebare
mereu pusă altfel
...al cărei răspuns
este – fără îndoială
în altă parte







































         *          *           *



Nu mă gîndesc la nimic
...și privesc în jur
ca un lucru la alte lucruri


într-adevăr - uneori
„gîndurile iau forma lucrurilor”
...dar asta nu înseamnă
că ele aparțin cuiva
...plutesc așa fără destinație
prin etherul despre care se spune
că ar fi al cincilea element
...în care acum nu mai crede
aproape nimeni


cum
prea puțini mai cred
că propriile gînduri
ar putea căpăta forme
(deși unii au intuit în ele
un fel de „bucle stranii”)


în rest - adică
pentru cei mai mulți
gîndurile nu sînt
decît obsesii circulare
...de care – pe cît posibil
le ocolesc la fel de circular


eu însă cred
în „forme-gînduri”
...chiar și atunci
cînd îmi imaginez


pentru că încerc
să înțeleg lumea asta
pe care imaginația
vrea să o schimbe
...nu știu dacă în bine


lumea asta
în care atunci cînd
nu mă gîndesc la nimic
mă simt – în mod trist
fericit


adică
fericit – fără iluzii
...pentru că abia
tristețea de după
face evidentă fericirea


așa cum uneori
„misterul exprimă mai mult
decît claritatea”

































        *          *          *
S-ar putea spune
că îndoiala este primul pas spre înțelegere
în viața asta „de senină disperare”
...în care deseori mă gîndesc la timp
(cînd nu mă gîndesc la nimic)
ca la ceva foarte important


important pentru mine
nu și pentru omul lăuntric
pentru care timpul și nimicul sînt cuvinte
simple și complicate în același timp
...așa cum - și pentru mine
sînt cuvintele în concretul lor
dar în cu totul alt sens


de fapt – aș putea spune
că eu nu fac decît să oscilez
între
nevoia de concret
și
teama de ce-ar putea aduce el
...în viața asta
ce pare – tot mai mult
un joc – tot mai complicat
(ale cărui reguli ce ascund
alte reguli
la un cu totul alt joc)


un joc
a cărui poetică simplitate
a rămas undeva la margine
...nu mai este miezul lui
așa cum ar trebui
să fie
...în viața asta
ce seamănă mai curînd
cu o așteptare plină de cuvinte


și totuși
o așteptare – parcă
fără obiect pentru mine
...nu și pentru omul lăuntric
pentru care dincolo de orice îndoială
„viața este ceva în urma căruia ne aflăm,
ca rezultat al ei”


         *          *          *



Visam – sau poate nu -
cum cade ploaia ca în copilărie
...cînd așteptam cu gura larg deschisă
spre țîțele norilor



și
gustul ăla de paradis
(care „nu există decît pierdut”)
m-a făcut să accept cu oarece îndoială
că trezirea ar putea fi un bun mod
de-a începe ziua

(așa cum există și unul ne-bun
de-a o sfîrși – completează omul lăuntric)


dar eu
nu-l iau în seamă
pentru că în afară de erecția matinală
mai am o dilemă

(dilemele pot da dureri de cap
ca și mahmureala – insinuează același)


și totuși
dilema rămîne
pentru că e greu să ai o perspectivă
din interiorul propriei minți
cînd încerci să măsori distanța
dintre cel care ești
și cel care ai vrea să fi


în rest – pot spune
că am o concepție de viață
perfect adaptată
la obsesiile și aproximările
care mă alcătuiesc
pe dinăuntru


pot spune – fără urmă de jenă
că îmi car trecutul în spate
ca pe o cochilie
...unde mă retrag atunci
cînd împotrivirile
(cu „delicată violență”)
îmi dovedesc ne-potrivirile


acolo este  - de fapt
un fel de acasă pentru mine
(nu în ceea ce mai curînd
mă locuiește)


unde
cu fiecare nouă întoarcere
simt că mă apropii mai ușor
de omul lăuntric
...care impersonal – nu și neutru
uneori meditează la nimic
(și anapoeticele lui întru-chipări)
privind adînc – tot mai adînc
în mine însumi




























         *          *          *


Cu un sentiment de îndoială
(aproape metafizic)
încerc să-mi imaginez ce s-ar întîmpla
dacă noi – fiecare dintre noi
am înceta pentru un timp
să mai inventăm – ca niște homeri orbi
lumea asta
...și ne-am abandona
uitării de sine


se presupune – totuși
că ceea ce uităm nu ne uită
...iar asta mă face să mă gîndesc
nu la ce s-ar putea întîmpla
cît la ce nu este întîmplător
(pentru că se repetă)
și uneori pune la îndoială
cauza și timpul ca efect al ei


așa cum – alteori
pune la îndoială nexul
(dintre intuiție și reflecție)
care face posibilă înțelegerea
...sau măcar presimțirea ei


adică
acel „fior al Imuabilului”
care dă de înțeles
că viața – la sfîrșit
ar putea fi ceva mai mult
decît la început



cu toate astea continui
să cred  că trăiesc numai
datorită îndoielii


de aici – poate
și senzația că viața mea
seamănă – tot mai mult
cu o fotografie supraexpusă
...în care – totuși
încerc să descopăr
și să decupez acel ceva
care aș fi putut fi eu


căci – nu-i așa?
fiecare este - într-un fel anume
...care poate avea ceva
în plus sau în minus
...poate chiar ceva
contrar lui însuși







































 *          *          *


De cîte ori încerc
să poetizez efemerul
îmi dau seama că unele lucruri
există doar în măsura
în care îmi imaginez

(imaginația face din ele
un fel de  impresii
fără suport în realitate)


de aceea – poate
am început să mă îndoiesc
de cuvinte – să nu le mai dau
importanță


să nu le mai iau în seamă
atunci cînd – în pofida lor -
mă învăluie acea stare
oarecum melancolică
pînă la obsesie

(nu versatilă
și din ce în ce mai vagă
...pînă la disiparea
în masa amorfă a lui
a spune orice despre orice)


starea aceea
despre care unii spun
că seamănă – sau chiar este
un fel de originalitate
ce tinde spre originar

(cuvinte care astăzi
ar trebui protejate prin lege
...pentru că nu mai înseamnă
aproape – pentru nimeni
nimic)


ceea ce mă face să cred
că ar trebui să accept
(fără nicio îndoială sau rest)
toate acele impresii – sau poate lucruri
care în timp – sau odată cu timpul
îmi dau sens
...și mă alcătuiesc altfel
pe dinăuntru












































*          *          *



Nimic
nu mă apasă dinspre ieri


nimic
nu mă apasă dinspre mîine


așa că
nu-mi rămîne decît să „între-exist”
într-un azi al ne-păsării
...pe chip cu fractura unui zîmbet
care se vrea melancolic


într-un fel – aș putea spune
că sufăr de „stupoare metafizică”
...iar asta mă face să mă simt
asemeni celui care
pentru că stă pe întuneric
se crede ocrotit


mă face să fiu
tot mai puțin convins
că aproximările mele
(poetic-obscure)
mai au ceva din bucuria
(de nimic anume)
care le-a dat naștere


în rest
pentru că am rămas
„blocat în propria evidență”
încerc să intru într-o relație
cît de cît armonioasă
cu toate acele aproximări
care mă înconjoară
(precum oboseala ce duce
la pierderea iluziilor)


căci – nu-i așa?
„arta de a trăi este capacitatea
de-a te afla într-o relație armonioasă
cu ceea ce-ți scapă”


exact
cu ceea ce-mi scapă
din cauza ne-păsării
...și-ar putea face din mine
un „visător de cuvinte”


adică
bucuria aceea
(de nimic anume)
care din cînd în cînd
mă face fericit – fără iluzii



































    *          *         *


De cîte ori mă înșel
în privința lucrurilor
am senzația că mă înșel
și în privința mea


poate
din cauza cuvintelor
mă înșel în privința lucrurilor
...despre care eu
îmi închipui că le posed
(cînd de fapt ele mă posedă)


sau
poate că – în realitate
posesia este reciprocă
...numai că una este
mai adîncă decît cealaltă


așa că
nu-mi rămîne
decît să aflu care este aceea
...și ce anume cîștig
(atunci cînd pierd)
înșelîndu-mă – din cauza cuvintelor
în privința lucrurilor
...și implicit în privința mea


alteori – în pofida cuvintelor
încerc să mă împac cu lucrurile
...în speranța că poate așa
mă voi împăca și cu mine însumi


pare un joc – dar nu e așa
pentru că împăcarea duce uneori
la un alt fel de-a înțelege
... o înțelegere
dincolo de ceea ce cuvintele
spun despre lucruri
... și lucrurile
lasă să se înțeleagă
despre cuvinte



 *         *          *


A rătăci printre cuvinte
e și ăsta un fel de-a exista
...de-a mă simți existînd
fără vreo certitudine


„numai certitudinea îmbătrînește”
îmi spun – cu vorbele altcuiva
...în timp ce îndoiala rămîne
 mereu tînără


cînd nu intră
într-un fel de regresie
și re-devine mirarea
care a fost la început
...mirarea dinaintea
cuvintelor


cuvinte
care odată cu timpul
(sau din cauza lui)
mă vor părăsi


iar
în mintea mea
vor rămîne doar abstracte
forme de relief


atunci
nici eu – în mine însumi
nu mă voi mai simți
acasă


atunci
lipsit – parcă
de orice consistență
gravitația mă va îngropa
în ceva mai adînc
decît somnul în care
uneori am visat
cuvinte
... poate chiar cuvintele
printre care rătăcesc
acum















































    *          *          *

motto:
„Cred poezie, ajută necredinței mele”
Radu Vancu

Poate că atunci
cînd poetizez efemerul
de fapt încerc să ajung
la ne-trecătorul
din lucrurile trecătoare
...în speranța că asta
mă va ajuta să nu-mi trăiesc
viața de-a-ndărătelea
...sau ca pe o întîmplare


de aceea
„cufundat în rezonanța metaforică”
(cu oarece talent mimetic)
mă rog
unui Dumnezeu al efemerului
(poate El însuși efemer)


iar
cînd nu mă rog
simt cum disperările mele
capătă nuanțele
unor presupuse adevăruri
...care pentru mine
(de la cele mărunte ce par adeveriri
pînă la cele mari metafizice)
nu sînt decît obsesii și aproximări


sau
poate că disperările se nasc
din sila de-a ține aproape
...de-a mă conforma
fără vreo împotrivire


pentru că în mine
sînt numai intenții
ne-duse pînă la capăt
...din care cu timpul
mi-am alcătuit un fel
de mască


în rest
continui să cred
că existența e doar
o așteptare fără obiect
...că la capătul ei nu e
niciun sens giratoriu


că toate astea
nu schimbă cu nimic
starea de incertitudine
și nuanțele ei
...care îmi amintesc
de toate acele intenții
al căror capăt
nu este în mine
...și nici în lumea asta































   *          *          *


Și dacă
aș putea să iau viața
încă o dată de la capăt
aș lua-o – desigur
de la un alt capăt


în speranța că așa
voi reuși poate
să-i dau de capăt
...dincolo de toate
dorințele expirate
și plăcerile învechite


în speranța că atunci
nu voi mai confunda
(ca pînă acum)
indiferența cu seninătatea


indiferența
care nu e decît un refuz
cu seninătatea
care e un alt fel
de-a-ți asuma viața
(unde refuzul nu are ce căuta)


seninătate care nu e
o „resemnare plină de resentimente”
...așa cum o simt acum
cînd viața mea pare mai curînd
o oglindă spartă


despre
ale cărei fisuri labirintice
(ce mă au drept centru)
nu prea-mi dau seama
dacă încep din mine
sau sfîrșesc în mine



    *          *          *


motto:
„Privesc iar lucrurie există
Gîndesc și exist doar eu”
Fernando Pessoa



Anesteziat de mistificare
(de o mistică mistificare)
închid ochii
și lucrurile devin în mine
cuvinte
...deschid ochii
și cuvintele devin în afara mea
lucruri


închid ochii
„și exist doar eu”
...deschid ochii
și-n oglindă
văd un altul
care mă privește
cu privirea mea


și
pentru că-n lumea asta
iubirea nu mai este
egală cu închipuirea
simt cum crește în mine
un fel de dorință
avidă de propria reflectare


alteori
aceeași dorință
devine în mine acordul
(tot mai clar)
dintre iubire și închipuire


atunci
mă simt întreg
și integru
„în clarul ocult”

atunci simt
că „sînt al absenței”
trăind – nu visînd

atunci simt cum
„se luminează contrariile”
visînd – nu trăind








































    *          *          *


motto:
„praesens praeteritis”
Sf. Augustin



Și uneori
simt apăsarea vieții
totuna cu starea aceea
de așteptare fără obiect



o așteptare - totuși
plină de cuvinte
...deși am senzația
că nimic din mine
nu mai aparține
acelei vieți – altfel de vieți
„în care toate sînt gîndite
și se gîndesc”


într-un fel
apăsarea mi-a dat de înțeles
că „trecutul este mereu prezent”
...că-n același timp
eu – cel de acum
sînt deja „nimenimicul”
care voi deveni odată
cu „înduplecarea vieții”


poate că starea asta
mai mult echivocă
decît ambiguă
m-a făcut să cred
că de la început pînă la sfîrșit
„totul e doar întîmplare”


numai că
întîmplarea nu e totul
...dacă într-adevăr
sfîrșitul e continuarea
a altceva decît începutul

       *        *        *



Între
adevărul iluziei
și
iluzia adevărului
„sensul e întotdeauna
prealabil căutării”
... dar nu în imediat
ci în posibil



numai atunci
se va putea întîmpla
(dacă întîmplare
se poate numi)
convertirea mirabilă
a inimii


și asta
în pofida gravitației
... și a faptului că aici jos
(între creier și sex)
inerția face legea