Poezii de Florin Caprar

Pe drumul vieții

Borduri de cenușă sub tălpile goale, 
Un fir străbătând drumul drept prin pustiu, 
Asfalt sfărâmat de tristeți epocale, 
Aceasta e calea ce-n viață o știu:

Doar gropi cu iluzii de mari magistrale, 
Căci soarta mi-a pus, ca un vechi pavagiu, 
Borduri de cenușă sub tălpile goale, 
Un fir străbătând drumul drept prin pustiu.

Pășesc în vacarmul tăcerii globale 
Pe unicul sens, încă nu-i prea târziu 
Ca pașii să-mi zburde, să uit de-a mea cale, 
Dar simt fără voie, prin colb pământiu,

Borduri de cenușă sub tălpile goale.

În armonia nopții

Trag cerul mai aproape de fereastră, 
Unindu-ne-n a nopții armonie 
Și ne-afundăm în dulcea nebunie, 
Inveșmântați doar cu iubirea noastră.
Vrăjit de-aroma florilor din glastră, 
Îți sorb culoarea pielii, măslinie, 
Trag cerul mai aproape de fereastră, 
Unindu-ne-n a nopții armonie.
Și să plecăm din lumea mea, sihastră, 
Învăluiți de-aceeași simfonie, 
Legându-ne în sfânta cununie, 
Acolo sus, pe Steaua cea Albastră,
Trag cerul mai aproape de fereastră.

Zăpada anilor

Se scurg în tihnă anotimpuri, 
Zăpada anilor e grea, 
Ca un covor de catifea 
Se-așterne-n nesfârșite rânduri.
Când ale vieților avânturi 
Se frâng ușor, ca o surcea, 
Se scurg în tihnă anotimpuri, 
Zăpada anilor e grea.
Azi depănăm trecute timpuri 
Și troieniti vom revedea 
Cum dansul fulgilor de nea 
Ne-a mângâiat în dulci alinturi,
Se scurg în tihnă anotimpuri

Versurile inimii

Mansarda inimii e înțesată 
De versuri încrustate-n coji de grindă, 
Ce-așteaptă o scânteie să le-aprindă, 
Din focul dragostei de altădată.
Eu le citesc cu voce-nflăcărată 
Căci le-am simțit dorința licărindă, 
Mansarda inimii e înțesată 
De versuri încrustate-n coji de grindă.
Într-un cotlon, iubirea aciuată 
Mă-mbie-n rime din viața suferindă, 
Să-i scriu poemul care să cuprindă 
Nu doar povești ce-ncep cu-”A fost odată...”
Mansarda inimii e înțesată 
De versuri încrustate-n coji de grindă.

Portița timpului 

Se scurg în noi secunde milenare, 
Portița timpului-i mereu deschisă, 
Când fapta de-a ne naște-a fost comisă 
Doar moartea e cumplita condamnare.
Dar lupta vremii-i fără îndurare, 
Ne e eternitatea interzisă, 
Se scurg în noi secunde milenare, 
Portița timpului-i mereu deschisă.
Să nu mai stăm privind cu resemnare 
Căci viața-i șansa ce ne-a fost promisă, 
Iar moartea nu va fi nicicând prescrisă, 
Sentința va fi pusă-n aplicare,
Se scurg în noi secunde milenare.

Rondelul unui suflet tânăr

Privește în oglinda vieții 
La chipul ce-a îmbătrânit, 
Îi curge-n suflet, nesfârșit, 
Un cald izvor al tinereții.
Alungă-i umbrele tristeții 
Și-atunci, când timpu'-a istovit, 
Privește în oglinda vieții 
La chipul ce-a îmbătrânit
Și dă valoare frumuseții 
Acelui trup, chiar gârbovit, 
Iar când te simți prea obosit 
De-atâtea visuri și decepții
Privește în oglinda vieții.

Rondelul unui rol trecător

M-ascund în uitare când se lasă cortina, 
Cuvintele îmi mor nesfârșind al meu gând. 
În sală?... Doar umbre de chipuri plângând. 
Și ele dispar când se stinge lumina.
Întunericul viu îmi cuprinde retina, 
Reflectoare se sting, se topesc rând pe rând, 
M-ascund în uitare când se lasă cortina, 
Cuvintele îmi mor nesfârșind al meu gând.
Azi scena e goală, se zărește doar mina 
Unui aprig actor, rolul lui terminând, 
Incă-o dublă aș vrea-n al vieții rol fulminând, 
Dar piesa e gata, se stinge lumina,
M-ascund în uitare când se lasă cortina.

Rondelul tăcutelor iubiri

În doi tăcerea-i mai ușoară, 
Când numărăm tăcute gânduri, 
Citind iubirea printre rânduri 
În ochii tăi...a câta oară...
Pierdut de tot ce mă-nconjoară 
Pătrund ai ochilor adâncuri, 
În doi tăcerea-i mai ușoară 
Când numărăm tăcute gânduri.
E-o liniște ce mă-nfioară 
Ce parcă vine din străfunduri, 
Purtată de-ale vieții vânturi 
S-alunge vorbele-ntr-o doară...
În doi tăcerea-i mai ușoară.

Plămădiți din fecunda iubire 

Plămădiți din fecunda iubire 
Și-aruncați 'n-ale vieții vâltori, 
Printre stârvuri de vise în zori, 
Continuăm să-notăm în neștire. 

Construim preventiv cimitire, 
Pentru noi, muribunzi visători, 
Plămădiți din fecunda iubire 
Și-aruncați 'n-ale vieții vâltori. 

Ne-nvățăm cu a lumii-njosire 
Și trăim doar ca bieți cerșetori, 
Chiar uităm să mai fim uneori 
Și c-am fost, dup'atâta mâhnire, 

Plămădiți din fecunda iubire. 

Rondelul muzei ce-a plecat 

În gândul meu letargic e-o liniște mortală 
Și din al nopții cântec tăcerea ta aud, 
Degeaba curg prin mine șuvoaie de cerneală, 
Eu pana-n călimară nu pot să o mai ud. 

Privesc, în van, hârtia ce iar rămâne goală, 
O rup și rup și timpul, nepăsător și crud, 
În gândul meu letargic e-o liniște mortală 
Și din al nopții cântec tăcerea ta aud. 

Prin visul meu, zadarnic, tu nu mai faci escală, 
Mă uiți fără să-ți pese de dorul meu zălud, 
Tu, muza mea frumoasă, cu-alura ta vestală, 
De ce mi-ai luat speranța lasându-mi timpul nud?

În gândul meu letargic e-o liniște mortală. 

Tărâmul poeziei  

Eu sunt un trunchi legat de-o rădăcină 
Adânc înfiptă-n solul poeziei, 
Ce ne-ncetat își cată spre lumină 
O cale-a vieții și a armoniei. 

Și sorb din seva dulce, cristalină, 
Cuvinte sfinte din nectarul gliei, 
Eu sunt un trunchi legat de-o rădăcină 
Adânc înfiptă-n solul poeziei. 

Spre frumusețea lumii, angelină, 
Răsar vlăstarele melancoliei, 
Mlădițe în edenica grădină, 
Tărâm al rimelor și fanteziei, 

Eu sunt un trunchi legat de-o rădăcină 
Adânc înfiptă-n solul poeziei. 

Furtuni de alb

Furtuni de alb, pătrunzătoare, 
Prin troienitele cărări 
De gânduri, doruri și visări, 
Mă smulg din clipa călătoare.

M-afundă-n apriga vâltoare, 
În fața marii înserări, 
Furtuni de alb, pătrunzătoare, 
Prin troienitele cărări.

Doar clipa e nemuritoare. 
Sortit atâtor îndurări, 
Aș vrea, chiar dincolo de zări, 
Din dalbe flori, îmbietoare,

Furtuni de alb, pătrunzătoare.

Poeziile mele au apărut in revistele Amprentele sufletului, Taifas literar și in antologia Surâsuri înlăcrimate. Dar cel mai bine vorbesc despre mine poeziile.