Poezii de Dumitru Talvescu

Dorință

Dac-ar fi totul cum vrei
Ar sta dorurile-n tei
Cu glas lin și-un pic de-albastru
Gândul de a fi,  măiastru!
A avea,  rămâne gol
Iar averea, rostogol.

Dincolo de stări și fapte
Stelele aprind în noapte
Firul ce naște zglobiu
Povești pentru cei ce știu
Sfârșitul domol ce adoarme
Tristeți orfane de toamne
Dorințe puse-n izvoare
Cu griji ce singure cresc
Adorm , apoi rătăcesc
Prin vise  luate grămadă
Din Timp și vremuri cu sfadă,
Oprite-n zăpezile line
Cu ochii-n Lumina ce pune în sine
O  pace deplină printre idei
Și starea lui Iov, printre atei.








Stare de fapt
Lovită iar de grinzile durerii
Trecută în timp cu palmele întoarse
Din umbre și tenebre păcătoase
Apare fața tristă a tăcerii.
Ascunse printre gânduri și iluzii
Trei vise refuzate-n zbor spre fire
Încet și parcă-n taină, spre dulce amintire
Le pun pe foc, ca pe concluzii.
Ajuns din nou pe câmpul lumii
Strivit printre corole de lumină
Privesc cu doruri sterpe cum se-nclină
Dorințele ce se întorc la sânul mumii.














Treime

Cum harpia-i gonită când vine-n cuib fără nimic în cioc
Și gândurile-s la păstrare, în cel mai tainic loc
Când văzul dintre lumi te doare și-i fără de noroc
Luminile se ascund în ziduri ce  nu mai vor și porți.
De undeva,  deasupra, trei zei ne trag la sorți
Pe noi, hoinari printre speranțe și cu regrete-n palme
Primim pe versuri, doar zâmbet și sudalme.









Timp ascuns

Clepsidra-i prăbușită și cu nisipul umed
Abia mai cerne-n zile, pe cele fără soț
Ca să aducă-n față speranțe la negoț
În drumul spre niciunde , încet, cu pasul șubred.

Singur pe drum, un ucigaș de sentimente
Prezentul-l ține ascuns, că-i prea răzbunător
Cu vorba blând rostită, cu glas sonor, de-actor
Își plânge din trecut, în taină, sublimele-i momente.

Din stări și din speranțe ce încă stau și dorm
Așteptarea în culori ce așteaptă să învie
Privirea ca de gheață ce-i ține în sclavie    
Iubirea ce trecu și care-l doare acum enorm.

Însă doar praful alb din stele mai mângâie o clipă
Tăcerea care speră în taină la visele-i mărețe
Întrun prezent prea putred și fără de tandrețe
Pierdut de tot pe gânduri ce greu se înfiripă.

Ucigașul de sentimente e tot singur
Nostalgiile s-au dus pe rând, visele-i dispar,
Pe față îi răsare un trist surâs amar
Purtat printre iluzii, cu un final nesigur.

Așa se-ntâmplă când visele-s ucise
Trecutul ca și viața, încep să se împartă
În zile calme, rămase fără soartă
Purtându-te prin vremi, ca pe un sărman Ulise,
Un ucigaș de sentimente ce plânge în culise.




















Printre nori

Printre nori, trei gânduri de cenușă
Se mângîie pe frunte de sar mereu scântei
Departele-i apropie tăcut printre doi tei
Gonindu-i spre apusuri ce încă bat la ușă.

În liniștea ce caută drum bun prin zile
Lumina dintre clipe e iar gata de ducă
Un pic de adevăr încearcă să aducă
Dintre iluzii sterpe, doar împliniri umile.

Priviri nefaste sparg în patru doruri
Invidii și minciuni învăluite-n falduri
Intenții de mai bine, de neoprit în ziduri
Primite-n dar cu brațe largi, în ceruri.

De unul singur, doar trecător prin vremuri
Îmi port cu greu povara de simțiri și pace
Dar luminat de înțelesuri, ignor tot ce nu-mi place
În drumul spre niciunde, spre unul dintre țărmuri.





Sete


Epitaful fericirii, atârnat în clești
De sus privind, de unde nu vin vești
Ci doar imagini ce fură tot, din start
Foamea cea crudă când zilele împart
În două, trei sau câte vor
Iluzii care-și caută umbra-n zbor
Peste-un pustiu strivit între speranțe
Sub vremuri tulburi, fără de nuanțe
Ce-aduc aproape, de printre dorinți
Doar clipele ce stau cuminți
În așteptare sub un văl de nea
Iubiri uitate în amurg de stea.
Ca om prea simplu și cu regrete mii
Încerc să-mi port în lume doar gândurile vii
Punând între secunde doar piedici și s-aduc
Dintre nădejdi,  pe cele ce produc
Iubirea cea deplină în tot și pentru toate
Iar dintre regrete, doar dorul să m-adape.






Iluzia înțelegerii

Din nou, de printre gânduri ce nu-s încă dorințe
La fel cum vântu- îmbracă ploile în picuri
Un gust al dorului uitat de trebuințe,
Se-așează peste mine în taină și cu tâlcuri.

Și caut degeaba, s-aduc în fața vremii
Cenușa unui timp ce încă n-a murit
Să mai pricep un pic din soarta lumii
În goana printre ani, mereu nedumerit.















Visele ei

Visele ei caste aduceau toamna în frunze
Iar pădurea adormea sub stratul arămiu
În timp ce mâinile noastre tremurânde
Mângâiau cu emoție conturul obrajilor
Vântul adia printre sentimente
Croind umbre vesele copacilor din jur
De niciunde izvorau cântece
Abia le prindeam în palme
Ceața dimineții ardea culorile
Privirile ni se topiseră de dor
În calmul zilei născânde
În umbra firavă a toamnei
Sărutul nostru zâmbea nenuntit.




Toamnă nostalgică
Nu era vorba de stare, ci de chip
Drept, ca lumina de zi spre amiază
Toate gândurile se împleteau simetric în privirea ei
Căutând taine,  printre copacii goi.
Apoi toamna a trecut prin ea
Zâmbetul ei a devenit nesfârșit
Contopit cu zarea în care pluteau doi nori.
Frunzele au început să-i vorbească
Au adus mai aproape vraja verilor trecute,
Timpul  înecat în albastrul senin.
Culori care dormeau acum pe câmp, în vis
Se întreceau să-i spună cât e de frumoasă.
În lumina blândă a apusului sosind
Ochii ei căutau trecutul.Imaginile ascunse în minte
Plecau spre un adăpost mai bun și cald.
Nimic nu vedeam în jur, numai silueta ei
Înălțată pe un soclu fierbinte din dorinți
Privea spre timpul incert al zilei de mâine.
Ținându-mă de mână, prezentul era în mine.
I l-am oferit cu tandrețe.
L-a privit, lăsându-l pe covorul de ghindă.
Pielea ei albă, sidefie, strălucea în timp
Orele se opriseră din mers, minutele zâmbeau
În lumea cernută printre doruri
Speranțele mele o iubeau pe ascuns



Nedumerire


Răspunsurile stau în adânc, ascunse.
De unde vine chemarea, căutarea, înălțarea
Ceața incertitudinii, necuprinsă.
În așteptarea luminii,
Drumul înțelegerii
Șerpuiește-n meandre spre necunoscut.
Sinele, în beznă, e cuprins de remușcări.
Iluziile plutesc ca niște fantasme aurii
Vorbele își caută sensuri.
Noaptea e pauza dintre sentimente
Lumea întoarsă spre absolut
Unde ninge în vise cu speranțe
Trezind diminețile cu regret.









Urmașul

Cine va fi urmașul meu
Să treacă prin spini și prin spaime, cu greu,
Vâslind singur, un pic aiurit
Cu privirea spre un nou răsărit?
Cine va merge pe urma iluziilor
Unde întrebările nasc taine  cunoscătorilor?
Cine-mi va scoate inima din adâncuri
Unde corbii așteaptă trezirea în cercuri?
Umbra umbrei va ieși din armuri,
Peste clipe, țipând printre ramuri?
Urmăritorul cel mut, dar vioi
Împarte calea și viața la doi
Eu fiind unul, naiv ca-n povești
Zdrobind neputința în mâini, fără clești
Ci doar stând pe gânduri, cu vise răscoapte
Fugind ca din pușcă de falsele șoapte
Pe care doar singur, destinul le pune
Adânc și cu forță în mințile bune,
Și-mpacă pe loc dorințe și vrere
Poeților triști și fără putere
Aprigi în vers ce sun-a chemare
Pentru gânduri lăsate în așteptare
Pe căi necreate, fără asemănare
 Spre lumi mai senine, cu țărmuri la mare.
Și la sfârșit, el mai vine
Urmașul dorit, clădit din suspine?
Să-nvingă în lupte dorul rămas
Lăsat în urmă, în loc de popas
Sub greaua povară de vis și speranțe
Cu zeci de culori, dar fără nuanțe
Mai vrea el, urmașul, din genuni și suișuri
Să scoată sunete magice din albe arcușuri?


















Spleen de iarnă


Ostentativ, gândurile își lasă copiii în pace
Zile zdrențuite se tânguie nebune
În muzica oarbă a iernii ce vine.
Frunzele fug pe drumuri spre șes
Acolo, sub vânturi își tânguie doruri.
Mirarea se-ascunde de frig
Își cere răgaz pentru vise ce nu vor să vină.
Dorinți ne-mplinite petrec în tăcere
E iarna prea vie acum, la-nceput
În neaua orbită de alb și de viscol
Urmele pier în neant fără urmași.
    




    .







De iarnă

Notele vântului sunt clare
Vremea se schimbă, fără uverturi
Cortina cade, se schimbă actorii
Din toamnă praful se-alege când iarna o cheamă.
Simfonia zăpezii e dirijată de viscol
Noaptea ascunde stele-n arpegii
Cade cortina din nou și în grabă
Scufundă-n troiene grămezi de tristeți.











Vântul

Vântul
Șoapta cerului, tăcut
Adună secundele în poală
Un ghem le face
Nehotărât, își caută cale
Înapoi e mai bine
Înainte, incert
Așa că le desface iar
Prezentul repede îl pune în minute
Ascunde apoi orele-n tăcere
Cum e zâmbetul tău, iubito.
Iar vântul e mai trist acum.










Pribeag

Tăcut, pe drumul lin, spre asfințit
Sihastru plin de praf, se-așează
Își scoate-n poală harta, ispitit
De spațiul de pătruns, în dup-amiază.

În minte-i stau cuminte gânduri line
Pe care dorul lui demult le-a pus
Și în periplul ce de-atunci îl ține
Răspunsuri caută din zori pân la apus.

El ține dreaptă calea, în graba-i peregrină
Iar drumul ce-l parcurge, prieten îi devine
Cu fața zâmbitoare el merge spre lumină
Sperând la neștiute izbânzi diamantine.

Privind cu ochii blânzi, ingenui și albaștri
Pribeagul se îndreaptă, spre alți ca el, sihaștri
În timp ce vîntu-n urma-i încet încet  adună
Din praf, urmele sale, ținute împreună.








Stare de zi

Sentimentele se-amestecă hilar
Nimic nu are noimă, în gânduri și în fire
O viață ce se scurge fără-ntâmplări cu har
Rămâne-un bun pierdut și fără acoperire.

Uitat întrun trecut ce nu se  mai întoarce
Mă-mbrac întrun veșmânt de vise
Să văd un viitor ca pe- un deșert rapace
În care și iluziile mi-s, parcă, interzise.

Ca un stăpân al zilei, dar singur și supus
Împreunat cu timpul ce-așteaptă-n resemnare
Visez la vremuri bune ce au încă de pus
În zile fapte bune și-un strop de împăcare.


Spaima
Ființa din ea stă ascunsă-n priviri
Strălucește înăuntru prin masca-i hilară
În carapacea gândurilor, peste doruri și vise.
(Gelozia e răul care macină-n tăcere.)
Poate ne-am speria de dânsa, încet
De privirile ei fără glas,
De n-ar fi mersul acela prin lume, dar trist
Pe străzi uscate și seci, dureroase
Colindând cu privirea statura ei printre ziduri
Orbind strălucirea amiezii cu ochii și gura.
Un pic dintr-o noapte nebună și plină o ține
Întrun căuș cu gânduri ce n-au răsărit
În timp ce ea merge continuu, plutind
Prin ploaia ce-i cântă cu strune de-argint.
Timpul dorințelor n-așteaptă soluții
Iluzii plutesc cu zâmbet domol
Dorința se-ascunde în ochii zăriți doar o clipă
Cărbune-n priviri, cu lucire de ciută
Pe străzile ude și case-ntr-o rână
Dispare încet printre umbre, cu mine-mpreună
Uitat întrun colț, pe-o bancă stricată
Inima-mi bate mai tare ca niciodată
Iar ea dispare, purtându-și visarea
Spre locuri în care doar ea simte chemarea.




Despre tristețea poetului

Despre tristețea poetului nu se povestește
El o poartă cu sine, ca pe-o pecete
Trecutul nu-l lasă și-l caută hoțește
Cu gânduri în versuri și plin de regrete.

Croiește-n cuvinte regate celeste
Cu prinți și domnițe ce-și caută iubiri
În calea dorinței petale zidește
Din crini care poartă albeața-n priviri.

Oftează și trece pe străzi cu candoare
Și poartă cu sine o altfel de lume
În care suspină, e singur și-l doare
Povara de doruri fără de nume.

Doar ploaia mai duce un vis către dânsul
Prelins pe-un imund caldarâm
Poetul zâmbește și cheamă apusul
Și lasă în beznă tristul tărâm.
Poetul

Poetul nu scrie cu pumnalul la gât
El taie doar felii din viață, înfometat
Sparge asfințiturile cu pana
Din cioburi reclădește amintiri
Plânge în sine, uitat de lume
Din lacrimi îi cresc flori de argint.
Cel mai adesea e singur
Nu părăsit, ci lăsat între rime
Hoinar întrun timp staționar
Se joacă-n metafore și cântă
Glasul păsărilor îl pune în vers
Iar lumii mai dăruie gratis poeme.














Nedumeriri

Întrebările își caută răspunsuri
Stau ca la cinema, în rânduri dese
Cele norocoase sunt în față
Mai arătoase și grase
Obosite de stat și așteptat.
Se mai aprinde lumina, uneori
Căutarea e lungă, adaugă temeri
La numărătoare sunt la fel
Un răspuns naște altă-ntrebare
În goana căutării nu-i timp de-așteptare
În sine se varsă nedumeriri.
Timpul e o ancoră ce se scufundă-n ocean
Lanțul e uzat și cade chemat în abisuri.
Lumina arar mai apare acolo
Soarbe întrebări cu duiumul
Răspunsurile stau în adâncuri și tac.








El, nenorocul

Numai cel ce vine pe ascuns
El, nenorocul își caută din umbră victime
Ca o ploșniță între cute de așternut
Își ascute colții și întinde mantia-i neagră
Gânduri de lumină tremură de spaimă
Trufașul voinic al umbrei surâde
Dinții galbeni rânjesc în așteptarea prăzii
El domnește peste incertitudini și frică
Astupă izvorul speranțelor
Iar viselor pune zăbală și frâu.
Cerul e negru, golit de ispite
Lumina mai doarme încă o zi
Așteptarea s-a dus la culcare
În iatacul unde tremură oamenii gri.
E liniște sub prezentul strivit
Cu priviri goale și înfometate
El, nenorocul, vine pe-ascuns, cu secera
Și taie, taie, taie fără răgaz
Nu-i nimeni pe lume să-i pună zăgaz.



Urme în zăpadă

Urme albe, șiraguri
În neaua lucioasă
Ale mele, mai mari
Ale tale, delicate.
Se împletesc pe alocuri
Ca gândurile ce ne leagă.
Un pui de vânt se joacă printre ele
Strecoară fire de alb deasupra
Sunt mai adânci unde ne-a prins sărutul.
Timpul oprit în clepsidră zâmbea
Numai nouă, sub ger, fără griji.
În frigul zile inimile ardeau,
Buzele păstrau gustul celuilalt
În ochi, ni se mutaseră privirile
Ale mele priveau în tine
Ale tale mă ghiceau pe dinăuntru.
Sub albastrul sticlos
Cerul veghea urmele din zăpadă
Pe care un pui de vânt presăra praf alb.








Coșmar

Ca un stăpân, privesc cum trece timpul
Și zilele cum îi vor capul
Sub umbre lungi, prelungi, cu dungi
Cu ore triste, îndelungi.
De prin ceaslovuri țipă gânduri
Cu zâmbet fals, strivit în ziduri
Iar ciori în alb de cer se ceartă
Că nu-i lumină-n zi s-o-mpartă.
Speranțele dau semn de fugă
În vise ce plutesc precum o mâzgă
În jur nimic nu e, doar liniști
Și gânduri înecate în ochi triști.
Plutesc doar cioburi de dorințe
Lipite strâns de suferințe
Întrun pustiu  uitat de farmec
Ca timpul rău prin care lunec.




Frica

Starea de groază a clipei
Când umbrele nedorite țipă
În  neclarul din jur.
Visele nu mai au putere
Afară, în lume, cuvintele buimace
Caută întrebări fără răspuns.
Pe drumuri, doar dorul
Mai caută înțelegeri ce nu se leagă…
Sub clapele timpului, acorduri false
Din mări a rămas doar vuietul
Strecurat adânc, în nisip.
Vântul, el mai poartă silabele
Amestecate printre picături de ploaie
Iar cuvintele întârzie s-apară.





Speranța

Speranța tristă și amară
La pândă, cu sabia în mână
Nu știe calea înspre vară
Și strânge sabia, la îndemână.

În gând așteaptă împlinirea
Visului ei alb și ferice
Când i se va potoli mâhnirea
Privirea-n ceruri să ridice.
.
Și împlinită, prin ursitori
Să-mpartă larg, la toți blajinii
Vise ferice,  sărbători
Depuse-n prag la toți vecinii.

Iar o lumină albă și lăptoasă
Ivită din neant și doruri
Să-i ia din mână sabia tăioasă
Și s-o arunce sus în ceruri.








Deșertul din mine



În califatul sufletului meu
Nisipurile se aprind și ard
Fetele Morgana îngână cântece cu muezinii.
Deșertul se întinde în jurul inimii
Pe el mai pasc doar capre prin tufele răzlețe
De prin vene îmi ies șopârle negre
Cu ochii vii, cerșind albastrul.
Soarele topește  gândurile și tace
În jur e doar amenințarea neagră a nopții
Luna și stelele devin stâlpi pentru vise
Iar dunele din minte răsfrâng în jur, iluzii.











Nemărginirile


Nemărginirile își caută țărm
Se-nșiră-ncet, ape tremurătoare
Osândite între maluri,
Cu mâl murdar și prund jilav.
Arar un pește fulgeră adâncul
Zburătăcind prin valuri adormite
Deasupra stânci, îmbrățișate-n spume
În drumul apei ude opreliști,
Îmi poartă-n minte iar speranțe
Ascunse printre umbre și iluzii.
Cum se întorc izvoarele în râuri
 Mi-e dor adânc de mine însumi.








În vecinătatea îngerilor



În vecinătatea îngerilor, gândurile tac
Respirația se oprește, privirile stau nemișcate
Lumina din vechime se adună-n grabă
Învăluie timpul ca pe un cocon
Sub albul cel mai alb se-ascund iluzii
Și tot de-acolo, speranțele-și iau zborul.
În vecinătatea îngerilor, tăcerea e adâncă
Nimic nu tulbură liniștea din jur
În sus, în jos e-un cer adânc
Pe care visele îl taie-n zbor.









Poarta umbrelor


Poarta umbrelor s-a deschis
Culorile au scăpat, curg ca nebunele
În devălmășie alungă întunericul
La picioarele speranței, clipele țin sfat.
Neputințele benchetuiesc bezmetic
Nu mai au praguri de trecut
Fac gesturi obscene și râd
În apusul pribeag și incert.













Înmiresmate speranțele


Înmiresmate speranțe se-adapă din vise
În lumea cea largă și plină de ispite
Valurile iluziilor mângâie realitatea
Adierea ei e calmă, bătăile inimii povestesc istorii.
În adâncul umbrei, se ascund vorbele nespuse
Uitarea își îngroapă în maluri trecutul
Printre nori, gândurile ning prelung
Cuvintelor izvor de nesecate sensuri.
În adâncul sinelui, sufletul plânge.

















Se-mprăștie umbrele


Se-mprăștie umbrele, se naște lumina,
Ce bucurie pe simțuri, ce drag peste doruri!
Zâmbetele șlefuite de întrebări găsesc răspunsuri
Ziua curge inefabil, cu norii grei postind.
Clipele și-au regăsit originea și cântă
Nesațul e viu, colindă râzând printre noi
Cititorii de semne, năuci, dar vioi.
În așteptare, umbra umbrei se-ntinde agale
Își caută intrarea în lumea de jos, dinspre apus.
Taina cuvântului se-ascunde în carnea dorinței.












Omul negru

Omul negru din mine pleacă
Își ascunde urmele, cu ură
În drum spre sinele-i pustiu.
Mărgelele timpului îi sticlesc la gât
El se-nfășoară în frică și spaime
Aidoma mărilor grele, sub vânturi
Ucise de furtună la mal.
Mersul lui e greoi
Pășind pe nisip, ucide urletul scoicilor
Fără speranța întoarcerii în valuri.
În urma lui, doar neguri nepătrunse
Nici umbre nu mai sunt în aerul celest.
Soarele în depărtare, mai ucide alt anotimp.









Umărul tău alb

Umărul tău alb
Odihnește peste dorințe
Sub mângâieri tandre
Marginea serii
Deschide cale dorului.
Calmul tăcerii îmbracă buza nopții
Cu albul sinelui spre stele
Luna rece privește neutru
Visele ce-și caută drumuri.













Popasurile nopții

Popasurile nopții adăpostite-n umbre
Torc liniștite zăpada dintre paltini
În locuri la vedere dar sub culori neclare
La hanul vechi și cu stăpân hain.
Nopțile spală-n ceruri gânduri albe
Și seara le răsfrânge-n stele
Iar cu priviri năuce, de soartă fără rost
Își pierde la răspântii naivi fără noroc.

Pe un picior de vânt, mai multe gânduri coapte
Încearcă-n  van să scape de sub noapte.












Gândurile


Gândurile s-au retras, dezgolite
Cernute prin lumina albă, de zăpadă
Dinspre umbre-ascunse, vorbele tac
Așteaptă norii să mai prăsească geruri
Cu forme insalubre și adieri de gând.
Păcătoasă, grăind prin semne
În așteptarea cuvintelor ca nasc tăceri
Resemnarea umblă prin coclauri.
Cu dorința aflării inefabilului, câte o rază
Dospește înțelesuri fără să se clatine
Taie alb întunericul plin de întrebări.
Iubita mea ce ar zice dacă dorințele
n-ar arde chipul ei discret?










Visele au adormit

Visele au adormit în metafore
Sensul cuvintelor s-a diluat în tăceri
Cu adieri de  întrebări plutind fără răspunsuri.
În locuri unde nici mintea nu-și îngăduie idei
Sufletul e gol și ri rece, ca o iarnă rea.
Un gol tăcut și trist mă cheamă
Împodobit cu doruri în adânc
Speranțe fără seamăn țin loc pentru-nțelesuri
Croiesc iluzii, în timpul ce rodește
Altoi netrebnic pe zile ce nu vin.













Te iubesc












Susur de ape noi, gândurile se-adapă-n noi, cu fețe mai zâmbitoare, cu lungi sclipiri din soare, pentru zile  mai senine, dar vremii ce vine, mai încet și mai agale, podind cu flori pe cale, drumuri vii de printre vii, obosite-n așteptări,  regăsite-n noi  visări, prilej de bucurii, pentru noi, pentru copii, scăpați de iarna rece,spre un timp care petrece, zile lungi și nopți mai scurte, spre-mpliniri tot mai plăcute, să lovesc în primăvară, cu doruri și flori comoară, pentru simțuri liniștite, cu fapte bune albite. Și-uite așa, încet-încet,nu mă doare iar în piept, ci prelung, cu dor și vise, împing viața în culise, zâmbesc și petrec afară, să mă-mbrac în primăvară. Scoate-ți inima afara, să se-mbete-n primăvara, n-o ține-n cotloane-ascunse și de doruri nepătrunse.










































De dragoste



Ce piele ai femeie,
Și sânii cum îți curg
Ca două ciute albe
Oprite in amurg.
Mă uit cât sunt de mândri
Mi-e frică să-i ating
S-atât de fini și tandri
Privirea ei mi-o sting.
Iar ochii tăi cei negri
Fără cuvinte cheamă
Palmele mele calde
Să-i strângă, fără teamă,
Și ca-ntrun basm mirific
Să-i sorb cu buze arse
Să simt cum mă pietrific
Cu tine între coapse.
Și-adânc atunci, misterul
Să-l simțim amândoi
Și-ncet, cu binișorul
În unul să fim doi.









Start



Start în destin, clipele jelesc şi vin
Strecurate şi curate, pe porţi desenate
Adună din mine, speranţe senine
Fără amânare, înspre desfătare
Cu dorul legat, dar şi el curat
Încă neumblat şi descălecat
Ţin prea strâns la piept, ca pe un buchet
Speranţe născute şi nedesfăcute
Gata de plecare, înspre desfătare
Unde codrii cresc si se învoiesc
La petreceri ude, cu zâne zălude
Sub amurguri vii, cu nori rozalii
Acolo opresc, să vad cum mai cresc
Dintre muguri, frunze, pictate pe pânze
De artiști nebuni, cu mâini de aluni
Sa-mi deschidă ochii la marginea nopţii
Unde cei ce vor, se ridică-n zbor
Şi nu se întorc, decât la noroc
Trimiși inapoi, de zei ca si noi.