Poezii de Constantinescu Rodica

Sunt  doar o pasăre nomadă
 
Îmi este dor de primul meu Acasă,
un dor de tot ce-i dincolo
de cortina timpului,
am un déjà vu constant ce-mi asaltează visul
din adâncul nopţilor
amuţite.
Devin pe ascuns femeia-pasăre
şi reînvăţ zborul

pe-aripi de îngeri călători,
închid o uşă şi deschid o fereastră
pentru a porni spre necuprins,
sunt doar o pasăre nomadă
amorţită de lespedea
aşteptării,
dar mi-am pus lotuşi pe aripi
să-mbrăţişez cu o mie de petale
momentul Acum,
apoi să pornesc cu cocorii
în zbor astral, ca la-nceputurile
vieţii,
căutând iubirea
uitată printre
galaxii.
 
 
E noapte, e toamnă...
 
 
E noapte, e toamnă şi frigul mă-ncearcă
mi-e sufletul singur, rătăcit printre
lacrimi,
e noapte, e toamnă şi frunza mă cheamă
s-o scap de furtuna cu aripi
străine,
e  noapte, e toamnă şi braţele-s goale,
căci visu-i răpit de
ceaţa-ispită,
e noapte în mine şi-o toamnă nebună
ce-şi strigă durerea spre
mintea cea rece,
e  noapte, e toamnă cu clipe bătrâne
pierdute în cuibul din inima
stearpă.
 
 
Un plug în mâinile Tale
 
 
Doamne, mi-am ridicat ochii spre cer
hotărâtă să-Ţi vorbesc,
în fărădelegea mea am vrut să-mi croiesc drum
prin mijlocul Căii Lactee
şi să ajung cu gândul neprimenit
aproape de muntele
sfânt.
Dar noroiul din suflarea nespovedită
m-a sufocat
şi-am căzut în mlaştina cuvintelor
fără viaţă.
O, Dumnezeule Mare, ridică-mă,
din miasma păcatului,
revarsă lumina cea veşnică peste întunericul
minţii mele,
preschimbă noroiul în care vieţuiesc
în câmp roditor.
Fă din mine un plug în mâinile Tale
şi desţeleneşte sufletul cotropit
de buruieni,
stropeşte cu apă sfinţită sămânţa dată la facere
şi fă să rodească
iubirea pierdută printre spinii
amăgirilor.
 
 
 Colivia de aur a iluziei
 
 
Am aşteptat  să te trezeşti din somnul
unei nopţii  răscolite de luna ce am împărţit-o
pentru a ne ascunde
de fantasmele cu umeri de statuie
dospită din piatră şi
frig.
 
Apoi, am vrut să te îmbrăţişez cu  braţe-ramuri
o înmugurire caldă în vatra toamnei târzii,
însă, tu erai deja plecat spre iarna
dorinţelor tale
purtat de vulturul desfrunzit
şi de cel din urmă
fior.
 
Clipa bolnavă a pocnit din biciul durerii şi
braţele au devenit aripi încărunţite
ale unei păsări închise în
în colivia iluziei
aşezată  la răscrucea vânturilor ce bat a
pustiu.
 
Dar te-ai întors!- Cântat-au cocoşii
înlăcrimaţi de fumul frunzelor moarte
şi bântuit de  gândul fără ecou
ai zidit ferestra coliviei de aur,
lăsând ochii sufletului orbi
în faţa cuvântului
sterp.
 
Şi bietele aripi au devenit de ceară
topindu-se încetul cu încetul,
sub minciuna iluziei ce arde neobosită
veşnicia din noi.