Poezii de Lorena Craia

Adevăratul Levant

Tot ce-aud preschimb în vers
Şi-apoi cresc un Univers
Plămădit din emisfere
Şi ascuns în conifere.

Tot ce-aud preschimb în cânt
Şi-apoi cresc un alt pământ
Peste care calcă moşii
Din strămoşi, apoi pioşii.

Tot ce văd preschimb în grai
Şi-apoi cresc un nai din plai,
Care duce mai departe
Semnul semnului de carte.

Tot ce văd preschimb în tuş
Şi-apoi cresc din rumeguş
Şevaletul nou, lumesc,
După care-nnebunesc.

Tot ce ştiu preschimb în om
Şi-mi trag seva dintr-un pom,
Iar la rădăcina lui
Tot pe mine să mă pui.

Tot ce ştiu preschimb în ger
Şi-apoi cresc un stâlp de fier
Neclintit spre primăvară,
Când ce-i verde-o să mă ceară.

Tot ce spun preschimb în cui
Şi-n mormântul nimănui,
În ecou, se va-ndura
Fiecare colţ de stea

Să îmi fie Univers
Şi pamânt. Iar eu, din mers,
Voi atinge plai cu plai
Şi voi stinge-n ploi de mai

Focul care pârjoleşte
Şi în urma lui nu creşte
Nici cuvântul meu dintâi,
Nici livada cu lămâi

În care mă liniştesc
Atunci când mă regăsesc
Pe un drum de diamant,
Care duce în Levant.

Gene de smoală

În crângul meu aspru de-atâtea sălcii
Se-aşază o lună pe marginea bărcii,
Iar lacul priveşte la mine cum tac
Şi plute de iarbă din mine desfac.

Când păsări de noapte îmi cântă difuz,
Cu ochii lor galbeni spre cerul ursuz,
Absorb luciul apei în ochiul deschis –
Un ochi care-mi ţine un soare închis.

Mă rabdă pădurea, mă rabdă şi cerbii,
Iar vântul mă-ntreabă de ce firul ierbii
Aşteaptă, o vreme, luna de seară;
Să uite, să plece, să nu mă mai ceară!

Pe cerul sălbatic copacii se zbat,
Din crengi şi din păsări îmi creşte un pat,
Pe care m-aşez cuminte, în tihnă,
Cu ochii mei galbeni pentru odihnă.

Apoi totul doarme. Oile rânduri
Se-adună în turmă – moină de gânduri –,
Cocorii se rup în stol de mărgele,
Iar stolul de noapte mă poartă cu ele.

Aici m-am născut, la prima rafală,
Din vântul câinesc, în râul de smoală,
Aici sunteţi voi şi cu voi am crescut,
Aici mă sfârşesc spre un nou început.

Lampa stinge amorțeala

“Iubito, atinge-ţi obrazul,
Să simţi cum din palmele mele
Topesc dinăuntru-ţi necazul,
Punându-l în bolul cu stele.

Nu-mi eşti niciodat’ prea departe,
Te-aş ţese-ntr-o mie de flamuri
Şi simt cum din mine faci parte,
Cu trunchi, și cu frunze, și ramuri.

Preumblă-te veşnic prin casă
Priveşte-n oglindă, priveşte
Cum iarna din tine se lasă,
Cum vara din mine te creşte

Te rog să deschizi şi cămara
În care-am păstrat necuvinte,
Şi-acum, potriveşte-ţi brăţara,
Iubirii şi-aducerii-aminte.”

Din vis mă trezesc în vâltoare,
Cu pasul smerit şi firesc,
Pe buze-mi sărutu-i mă doare
„Mai e puţin...”, îmi şoptesc.

Lunar stelar

Era odată o lună,
Care începu a pescui
Când o rază,
Când un nor,
Când o pană de cocor.

Apoi s-a aşezat cuminte
Pe marginea orizontului,
Şi-a pus mâna la ochi
Şi aşa,
Semilună cum era,

A-nceput să numere
Un veac, două, trei,
O eră, două ere
Şi, din două emisfere,
Două jumătăţi de sori,
Cu un pumn de stele,
S-au unit deasupra ei,

I le-a dat,
Le-au scuturat,
Câteva au scăpărat
Lângă casa de pe lac,
De unde
Un moşneag
A bătut dintr-un toiag,
Până a despicat
Muntele, crângul, lacul –

Pesemne s-a întors
Dumnezeu
Cu faţa
La el.

Roşu de Nice

Sunt două lumi văzute şi una între ele –,
Ca două pajişti roşii – şi-un drum ocolitor;
E cerul şi pământul sub stele de oţele
Şi drum ce şerpuieşte spre pinul roditor.

La câte două ceasuri, un orologiu sună
De miezul noii zile – cortegiu funerar –
Şi gurile din iad, flămânde, se răzbună
Pe viii ce lipsesc din zidul mortuar.

Întreaga omenire deplânge neagra frunte
A fiecărui zeu din jilţul de cărbuni,
În fiecare om sădeşte câte-un munte,
Pe care urcă hoarda proscrişilor nebuni.

Optzeci şi patru cruci stau ţepene, piroane
În muchii de pământ, dospit din cărămizi,
Optzeci şi patru voci se tânguie-n canoane –
Copii orfani de mame, părinţii apatrizi.

Din crucile nălţate, cu mâna tremurândă,
Un demon dezveleşte, ca-ntr-o ceremonie,
Doar zece cruci mai mici, cu muchia plăpândă,
Vestind în iad un altul, pentru hegemonie.

Şi ploaia, şi furtuna, ce zguduie oceane,
Se-opresc pe cărăruia ce duce-n Paradis,
Iar lacrima îngheaţă pe-obraz şi pe ocheane,
Toţi marinarii lumii purtând roşu de Nice.