Poezii de Constantinescu Rodica

Visez din nou să zbor

Visez din nou să zbor și să mângâi cuvinte,
Dar sunt captiva sorții legată strâns de ieri
Și-ntreb ades uimită prin lacrima fierbinte,
De ce-am uitat că-n viață sunt zeci de primăveri?
Privesc o frunză ce-mi bate acum în geam
Parcă durerea surdă cu zbatere și-o strigă,
Îmi zice-ncet și tristă:”Ce verde mai eram,
Iar azi aștept ca bruma și gerul să mă-nvingă”.

Însă stejarul falnic va merge-n primăvară
Cu ramul desfrunzit ce va-nverzi-ntr-o clipă,
Pe când a mea suflare va duce grea povară
De nu voi rupe lanțul ce strânge a mea aripă.
Am să aștept cocorii când se întorc în stoluri
Și voi zbura cu ei țipându-mi vrerea-n lume,
Departe de-amintiri, fără regrete-n gânduri,
Purtându-mi visul alb spre cuibul fără nume.

 

Ascult al mării glas

 

Îmi odihnesc o clipă, sufletul pribeag

Și-ascult al mării glas cântând în asfințit,

În sihăstria clipei, el se preface-n mag

Purtând steluțe mii pe boltă spre zenit.

 

Văd soarele cum trece spre locul de culcare

Condus de luna albă cu fața-ndurerată,

O sărutare-i dă pe umbra lui din mare,

Căci nu îi va atinge căldura niciodată.

 

Încet lumina scade, se-ntunecă și zarea,

Iar luna zboară tristă și fără de noroc,

În depărtare cerul îmbrățișează marea

Și pescărușul singur ce-și caută un loc.

 

Când trâmbițele nopții răsună peste valuri,

Iar astrele prind aripi și-n îngeri se prefac,

Încep să-mi amintesc de tainicele zboruri,

De al tăcerii cântec ce-i pentru suflet leac.

 

Altar de piatră

 

Pe Piatra Zimbrului din muntele Rarău

Ating o lume ascetă, parcă nepământeană,

Am mersul greu, în transă, pe împietrit ilău

Și-ascult cum vântul cântă în nevăzută strană.

Vin dintre nori doi vulturi în zbor vijelios

Şoptindu-mi un mesaj ce-mi taie răsuflarea,

Trăiesc dumnezeiescul profund, misterios,

Simțind fără tăgadă că am găsit cărarea.

 

Intru-n altar de piatră cioplit de un sihastru

Ținând la piept un vis și-o rugăciune mută,

Încep s-apară îngeri din nesfârșit albastru

Ce murmură pricesne cu melodie sfântă.

Suflarea se înalță, chiar de-are zborul slab,

Aspiră spre lumina ce-o cheamă la trezire,

Nu-i pasă de-i creștină sau duce la mihrab

Urmează a sa rază spre cer și nemurire.

 

Poate de-aș fi o umbră

 

Cu mâna ca o frunză ce tremură-n furtună

Ating un chip de gheață și mă-nfior o clipă,

Apoi mă cert cu timpul, cu trecerea-i nebună,

Fără folos, căci vrerea mi-e searbădă  risipă.

 

Poate de-aș fi doar umbră, aripa  m-ai atinge

Sau ți-ai întoarce-n treacăt  privirea rătăcită,

Ai auzi pesemne iubirea mea cum plânge,

Lovită mult, prea mult, de vorba nerostită.

 

Dar umbră nu-s, ci suflet cu aripă de spumă

Ce strânge-n jur iubirea și-o pune în potire,

Iubite, nu te pierde, printre-amăgiri și brumă,

Căci tot ce e dorință va merge-n risipire.

 

Urmează-mă în templul ce n-are crucea frântă,

Să-nmiresmăm iubirea cu smirna din altare,

Nu te-mbăta cu visul ce-o vreme te încântă,

Ci șterge zgura vorbei și atinge noi hotare.

 

Cocor cu o singură aripă

 

Privesc cu uimire în adânc sinelui și văd că nu mai sunt cea de ieri, îmi este teamă că nu mă vei recunoaște și vei trece cu gândul tăinuit la vedere lovindu-mi ecoul inimii bolnave.   Alerg și mă recompun din anotimpuri verzi cu parfum de orhidee, apoi pun geana peste  lacrima ce zâmbește mimetic sperând că te voi atrage lângă pomul ce nu-i desfrunzit. Dar în graba clipei fugare mă deconspir, masca alunecă lăsându-mi la vedere durerea de cocor cu o singură aripă.

 

Sunt  doar o pasăre nomadă

Îmi este dor de primul meu Acasă,
un dor de tot ce-i dincolo
de cortina timpului,
am un déjà vu constant ce-mi asaltează visul
din adâncul nopţilor
amuţite.
Devin pe ascuns femeia-pasăre
şi reînvăţ zborul
pe-aripi de îngeri călători,
închid o uşă şi deschid o fereastră
pentru a porni spre necuprins,
sunt doar o pasăre nomadă
amorţită de lespedea
aşteptării,
dar mi-am pus lotuşi pe aripi
să-mbrăţişez cu o mie de petale
momentul Acum,
apoi să pornesc cu cocorii
în zbor astral, ca la-nceputurile
vieţii,
căutând iubirea
uitată printre
galaxii.

 

Voi săruta nemurirea

Nu-i vremea somnului fără griji,

eu trebuie să păzesc roadele sufletului,

căci animalele de pradă

nu duc o luptă cinstită,

vor să urc pe Golgota

fără să privesc în sus.

 

Voi bea ne-ncetat rouă sfinţită

după unica  frunza rămasă verde

şi mă voi sui în copacul vieţii

ce străjuie hotarul spre răsărit,

doar aşa voi curăţa de cenuşă

cărarea ce duce spre stele.

 

Îmi voi rezema fruntea

şi inima smerită

de poarta dinspre Calea Lactee,

veghind ca păsările de fier

să nu lovească cerul

ori să incendieze luna tristă,

apoi la altar, în genunchi,

voi săruta nemurirea.

 

Stol de corbi

 

Privesc un stol de corbi pe-a soarelui cunună

Ce parcă vor  să-i smulgă şi ultima sa rază,

Mă-ncearcă un frig în oase, solie de furtună,

Iar umbrele-mi arată că-n lume se-nserează.

Apusul mă cuprinde de-o vreme mai amarnic

Tăindu-mi răsuflarea pe care o vreau curată,

Un gând perfid îmi spune că năzuiesc zadarnic

Şi n-am să fiu  în veci la fel ca prima dată.

 

De-o vreme, Doamne, mă-nvăluie şi ceaţa

Ce n-a adus-o toamna nici vântul fără nume,

Parcă un duh nevolnic vrea să îmi fure viaţa

Făcându-mă să merg pe o cărare anume.

Şi clipa-temnicer mă ţine-n lanţuri prinsă

Ca să n-ajung cumva la micul meu altar,

Ea crede că scânteia din suflet este  stinsă,

Iar eu voi fi doar sclavă la păgânesc hotar.

 

Dar Tatăl meu din cer mă saltă-ntr-o clipită

Strângându-mă la piept cu multă bunătate ,

Îmi mângâie suflarea pribeagă şi-ostenită,

Apoi mi-arătă calea spre a Lui eternitate.

 

Bunul meu Iisus

 

Stau neclintit cuprins de neputinţă

Şi doar privirea stinsă o ridic spre cer,

Către Iisus înalţ tot ce-am de trebuință,

Pun o întrebare grea, apoi răspuns îi cer.

De ce, o, Doamne, eu sufăr ne-ncetat

Şi nu-mi găsesc deloc cărarea adevărată?!

Am tot ce îmi doresc, dar plâng înfometat

Şi parcă fericirea în tină-i îngropată.

 

Fără să prind de veste, Bunul meu Iisus

Privirea cea senină spre mine îşi coboară,

Spunând că suferinţa mă apără de-apus

Şi-ndepărtează  răul în zilele de-ocară.

„De n-ai simţi durerea ce vine-n a ta viaţă

 Tu nu ai da crezare când răstignit e altul,

Ai sta în casa ta înconjurat de gheaţă,

Înlănţuit de patimi având veşmânt, păcatul.

Prin ceas de suferinţă, tu lenea o alungi

Şi-ţi întăreşti credinţa ce-aduce mântuire,

Rugându-te-n tăcere la cer o să ajungi

Acolo unde-i  pace şi țărmul de iubire”.

 

Maică Marie

 

Încerc să-naintez pe drum îngust de piatră

Dar pașii mei aleargă prin tină călători,

Cu teamă mă gândesc știind că sunt o loatră

Ce și-a călcat  cuvântul și suflul deseori.

O, de-aș putea ruga pe Măiculița Sfântă,

Însă am gura plină de vorbe ce lovesc,

Suspine nu mai am, de rele sunt înfrântă,

Căci n-am voit postire, crezând că istovesc.

 

Mă simt Maică Marie, un pom neroditor,

Un sfânt lăcaș pustiu cu ziduri în ruină,

Către suflare vine doar  foc mistuitor

Și-o umbră mă cufundă în negură și vină.

Te rog Preasfântă Doamnă, nu mă lasa acum,

Dezleagă-mă  din lațul cu-o mie de păcate

Și spune-i lui Iisus că-mbrățișez alt drum

Pe care El mi-e far spre-a mea eternitate.