Poezii de Doina Bezea

Sunt doar o himeră

Îmi usuc durerea
pe zăbala unui vânt
ciuntit de răscrucea
întâmplărilor fatale,
o ploaie îmi șuieră
pe la tâmple, mărunt,
sunt doar o himeră
într-o lume de

închipuiri carnale!

Desprinde-mă, Doamne!

Desprinde-mă, Doamne!
de pe buza durerii,
sfărâmă carafa
ce mă soarbe tăcut,
dezleagă-mi amarul
răsucind talpa vrerii,
sau scrie-mi cu toamne
şi mă-nchide-ntr-un lut!
Desprinde-mă, Doamne!
de sub coasta tristeţii,
şi fă-mă iubire
în grănare de timp,
sub seceri de oase
să-mi aşez somnul vieţii,
şi carnea să-mi ţipe
implorând un răstimp!
Desprinde-mă, Doamne!
de sub lespezi de ceaţă,
şi schimbă-mi destinul
doar o zi pe pământ,
trăind doar ferice
să mă satur de viaţă,
ştiind că doar azi
nu mă doare ce sunt!

Murind de mine

Am obosit tot aşteptând să treci
cu mâini de gheaţă răscolind poteci,
să-ţi prind mereu sub talpă bob de nea
călcând pe ierni să simţi c-aş fi eu, ea.
Mi-e sufletul strivit de palma ta
nicicând în braţe, doar străină-n ea,
mă doare să-ţi mai scutur câte-un nor
să crezi că e doar boarea, nu un dor.
Neputincios să car privirea ta
bandaj îmi fac din nori pe rana-mi grea,
să nu mai sânger doar cu limbi de foc
murind de mine, eu n-aş fi deloc!


E ziua ta, române!

Azi, sub țarina bătrână
drumu-și șterge doru-n barbă
cărând datina străbună
pe sub firul ars de iarbă.

Sub omătul de aramă
ștergând brazdele de soare
români scriu pe tălpi la vamă
ziua ce i-a rupt din floare.

Munților văzduh de suflet
le-a turnat în brațe plânsul
făcând aripi lungi din urlet
să nu zacă somnu-ntrânsul.

Și-a-ndoit pe veci opinca
în grânarul țării noastre,
morilor le-a tăiat hrinca
legănând apusu-n glastre.

Le-au cărat cocorii dorul
plumbuit în scrin de cetini
maica, taica și pridvorul
își scobeau din umbre prieteni.

Pe marama ce-nfrunzește
din ochi roșii trandafirii
luna-n-rouă-și împletește
steagul păcii și-al iubirii.

Vin degrabă, drag române!
să cântăm cu toți-n cor
azi, e ziua ce-ți rămâne
cât ești liber, nu dator!


Goi... amăgindu-ne-n ploi  

Goi... amăgindu-ne-n ploi  
atâtea lacrimi am șters  
iubirii din noi fără sens,  
curgeau peste haine-amăgiri  
doar toamna ne credea din priviri!  
zburau pe deasupra cocori  
umplându-și în cuiburi, ninsori,  
prin geruri de ram tremurau  
povești ce în suflet mureau.  
strigau în desișuri de nori  
furând dintre raze, doar flori,  
iertări ce cărări au făcut  
în ochi-mi răniți de trecut,  
și ploaia, gemând, ne spăla  
cu tălpi din șerpoaice de stea  
arzând în strânsori de venin  
tăcerea-mbrăcată în chin!  
 
Goi...amăgindu-ne-n ploi  
furam dintr-un mic calendar,  
o urmă nestinsă, într-un capăt de jar,  
când ploaia căde-va, ruginită și grea  
să-i pună căpăstru și s-o lege de-o șea,  
urlând către ceruri, s-adie un vânt  
cu ropot de crivăț, să se-nfoaie, suflând,  
s-aprindă din umbra cenușii un foc  
uscându-i durerea, să renască la loc.  

Flori de har

Prin desișul vieții mele  
scuturând de flori, o iască,  
străbătut-am drumuri grele  
cu toiagul meu din pască.  
 
Mulți ciulini își prinse stârvul  
pe-ale poalei lungi cărare,  
nechezat de ploi și-amurgul  
pe sub tălpi i-au prins în floare.  
 
Mi-au dospit fără-ncetare  
nori-n rănile-mi de sânge,  
sub copite de ninsoare  
îmi beam dorul des, ce plânge!  
 
Lanțuri grele de robie  
îmi legau sub pietre pașii,  
și-mi săpau sub stânci, vecie  
să-mi las țara și urmașii.  
 
Dar strângând în mâini destinul  
talpa mea ciulinii frânse,  
flori de har tomnise chinul  
și-l usca prin versuri plânse!  

Nu plânge, maică Românie!

Pe sub streșini de mătase  
unduind cărări de munte,  
vântul cerne ierni lăptoase  
peste ochii plânși de-o frunte.  
 
Supt-a-n sânul ei pribeagul  
călător de vise rupte,  
peste cetina-i, baltagul  
a scris doina-n doruri multe.  
 
Și-a-ndesat pe chip basmaua  
și privind spre zări mirată,  
a-nhămat pe lacrimi șaua  
să nu simtă cine-o poartă.  
 
Se scurgea prin lacrimi cerul  
din fuioru-i nins de viață,  
frați veniți să-ndure gerul  
prăznuiau sub cruci de gheață.  
 
Scrâșnea lutul sub opinca-i  
înțărcată-n două maluri,  
Prutul legă-n lanțuri frica  
trecând Dunărea prin valuri.  
 
Se lăsă-n adâncuri muma  
spălând tălpile de sânge,  
cerul o-nveli cu spuma  
să nu-l vadă cum o plânge! 

Geana unei dimineţi

O geană de lumină-și fuma trupul  
pe-ntinderea de vis a dimineții,  
stropind cu jaru-i fin pe ochi, nisipul  
din prea mult plinul stins în cupa vieții.  
 
O rumega pe botu-i livid, vântul,  
furând săruturi vii din clipe arse,  
pe nurii dezgoliți sufla pământul  
un chip stingher ce-n barbă i se sparse.  
 
Rodea cenușa-i lespedea de smoală  
lipind cărări de urme arse-n van,  
dar cerul se vărsă senin din poală  
ștergând de fumuri umbra-i din alean.  

Balada iernii

Suflă vântu-n cioburi bruma  
desprinzând de coajă gerul,  
sub năframa-i veche luna  
și-aprindea sub lămpi, misterul.  
 
Suflecând a iernii brațe  
norii groși se prind în cete,  
ancorând în ghem de ațe  
toți ciulinii ninși pe plete.  
 
O răscruce-și ține seama  
troienind sub cioturi vise,  
ochii nopții sting lin teama  
ațipind prin gări nescrise.  
 
Dezbrăcând de sub cojoace  
blânda iarnă-n chip de înger,  
fulgii au pornit să joace  
pe marama unui fulger.  
 
Au topit prin suflet gerul  
cu-ale spadei lor mândrie,  
învelind cu îngeri cerul  
din a iernii lungi feerie.  
 
Își luă aripile-n palme  
biata iarnă și se duse.  
o paradă de flori dalbe  
cu-a ei spadă o răpuse. 

Dragoste la indigo

Cine a uitat  
primul de noi?  
pe colțul înecat  
acum de ploi,  
ștergând de ceață  
orele din ceas  
punând în lanțuri  
urme fără glas.  
 
Și-n noaptea când  
furam furtuni din cer  
țipând pe lame  
de cuțit în ger,  
doar crivățul îmi   
răspundea tăcut  
tăind în mine  
c-un surâs de lut.  
 
Străini în vorbe  
luate cu-mprumut  
zâmbeau pereții  
goi, și-un așternut,  
eu singură mereu  
tu doar în doi  
același chip de plastic  
prins în foi.  
 
Singurătate strânsă   
în pahar  
cu bici de foc  
și ochi răniți de jar,  
mereu ascunsă  
fără de ecou  
muiată-n tușul  
mov de indigou.  
 
Cât aș fi vrut  
să strângem înapoi  
aceleași margini  
îndoite-n doi,  
să fii și tu  
o dată-n preajma mea  
să nu mai simt  
tăcând doar umbra ta.  
 
Cine a uitat  
primul de noi?  
pe colțul înecat  
acum de ploi,  
ștergând de ceață  
orele din ceas  
punând în lanțuri  
urme fără glas.