Poezii de Cornel Rodeanu

Poveste știută

Sunt un port ca oricare altul,

iar când tu ai ancorat

credeam că esti Christina lui Aristotel,

dar seara a coborât ceața și tu ai ridicat ancora,

un siaj firav rămas în urma ta

îmi dă certitudinea realității.

Nu puteam să suport întreg echipajul,

mateloți tatuați pe brațele ce te alintau în amurg

cu miros de ambrozie și fluturi regină.

Am fugit după tine dar nu puteam merge pe ape,

stigmat de o dorință proscrisă de poeții nisipului

ce văd ceața în care ai curs ca o poveste știută.

Doar ei pot înțelege nordul ales de tine și alizeul

ce te împinge departe atât de departe cum

lumina din odaia ta nepășită de om,

niciunul nu merge pe ape să intre la tine,

să te poată stinge.

Iluzie în port,

iluzie în mine.

 e în adn-ul nostru

de adn este vorba, 
el poartă străbunii prin vene, 
ne scrie istoria în temple 
ce nu pot fi acoperite de nori, 
dă culoare părului
și nerv brațelor puse pe piept, 
aduce cuvântul pe buze 
ne pune cămașa pe pe umeri 
armură din bumbac și in, 
bătrinii noștri întreabă domol de toiag. 
rămânem stejar în sânge cu lut, 
nu stăm degeaba cu pletele în vânt.

                        *

știm hotarul în care ne zburdă copiii 
și știm să turnăm leșie pe ochii haini. 
care vor să pună bir pe pământ 
și pe limbă
noi le spunem să plece! 
rămânem aceiași de veacuri 
cu femei aprige în pat
și când vine vorba de sânge
în veci nu vom face rabat. 
nu vrem nimic nemuncit 
ogorul ne dă roade 
și femeile noastre în pântec au mii de noroade, 
ne vom scula înzecit să fie destui care mor 
pentru pământul muncit. 
adn-ul nostru e lut 
și nu se înmoaie la ger 
prin țară când vine năpasta
lutul devine oțel. 
și este mult mai tare ca vremea trecută prin el.

Marmură neagră

După mii de lovituri de ciocan, 
oprite în mânerul unei dălți anume ascuțite.
După zeci de mângâieri cu vârful degetelor ce tresar la fiecare por.
După ce înlături praful cu aerul împins printre buzele în formă de prim sărut.
Rămâne pentru verisajul pasiuni, așezat pe o tablă de șah transparentă,
Păstrat la temperatura camerei,
Sufletul tău din marmură neagră.
Frumusețea lui rece, un vis neimplinit a lui Leonardo.
Șterge din istorie renașterea.

Rodește cum oricare alta

Am apăsat pe un buton ciudat,
prin fanta îngustă un petic de hârtie își face loc.
pe el așezată de registru cifra patruzecișișase,
cenusie, mă uit în jur să găsesc un azimut pertinent

pentru noua mea dezorientare.
ușor descoperită de blonda din spatele ghișeului,

cunoscătoare de naivi mă întreabă, căutați ceva?
stingherit de nepricepere spun pe un ton sigur, da!
Mai exact pe cineva.
mărește pupila la mine și dă ușor din cap.
ridic peticul de hârtie arăt cifra cenușie și întreb sarcastic:
De unde știi vechimea mea?
Zâmbește firesc își îndreaptă ținuta cu voluptate

și răspunde cu amestec de mândrie și regret stins;

sunt eu Ruth colega ta moabită din a noua. 
Acum regret eu că nu am trimis-o pe ea să plătească impozitul pe casă.
știe unde stau și e mai frumoasă decât colega mea de cameră

care între timp mi-a făcut un băiat.
Prejudecăți timpuri schimbătoare de sens,

ce dacă e moabită,

rodește cum oricare alta

și mă știe din a-noua...când am încercat prima dată.

Pictez portret

Pictez portret prostiei,
Lângă creierul meu toți se fac urechi,
și alte simțuri,
Picasso eu, prostia artă pentru orice organ,
Măria-sa prostia, 
un complot universal redus în sezon cu unu la sută.
Poate cumpăra orice ochi, nas, ureche, creier, 
ce vrea să vadă să audă să miroasă a prost.
Asezonez inteligent orice formă de prostie.
În limita stocului disponibil.

Loterie

cu jumătate de ochi pus pe o jumătate de lunetă

cheltuiesc o cutie de gloanțe oarbe printre aștri.
cum tu cu jumătate de inimă mă cheltuiești pe mine tot,
zi și noapte fără să fii măcar de față.
din plăcere sau pentru bonul fiscal pe care îl depui lunar la loterie,
cheltuit în avans nu voi afla niciodată dacă ai câștigat, totuși, marele premiu.
oferit la rândul său de cineva care te cheltuie.
materialism dialectic în instinct primar

Nevoie de timbru

Privirea o porti ușor prin ceață,
nu vezi versul din mine.
Obsesiv mă întebi, cine?
Murim pășind în orb cu sens opus,
noaptea văd umbra zilei noastre,
fără zori.
Doar un sfârșit incert ne unește prin corespondență.
Căsuțele poștale sunt nedespărțite,
nu este nicio mână să ridice plicul.
Invitația la viață rămâne cu destinatar necunoscut.
Jocul de a scrisoare are nevoie de timbru,
ultimul plătește.
Poștașul va risipi ceața 
după numărul de la poartă.
Uitată închisă, 
ai spus intră și nu înțeleg unde.
Adresă fără sfârșit in diacritic.

Toamna și eu

m-am așezat cu toamna pe bancă,
vântul mă ținea după umeri și

îmi ștergea stropii durerii cu blândețea fântânii

cum mângâie lanțul ce ridică apa către cercul de cer

care privește nedumerit în adâncuri.
gândul fuge și el după o frunză ruptă dur de toamna roșie,

câteva păsări se miră de singurătatea din jur.
ce toamnă albă de gânduri

renaște din cimitirul în care sunt banca, toamna și eu.

Oricât de bine

Călătoresc între oameni,
Cu destinații ciudate,
La capătul drumului,
Nu spun la revedere.
E imposibil și ciudat 
Să ne revedem,
Rămânem străini,
Oricât de bine ne-am avut.

Îmbrăcată altfel

Într-o noapte a florilor mureau gândurile

ascultând absurdul indiferenței,

hrăneam cu ultimii stropi de îngăduință

capricii virgine și lipsite de morală.

Te puneam deasupra timpului,

noaptea pălea de nesomn și

visele pierdute urlau de durere.

Tu erai în fiecare din ele

dar îmbrăcată altfel,

cu totul altfel de cât îmi doream

și totuși erau ale mele.

Magia ta avea putere asupra viselor,

doar realitatea nu te cuprinde

îmbrăcată cu minim de caracter.

Dar gândurile mor în noapte florilor,

rămân visele vrăjite de tine în nesomnul meu

și indiferența ta gratuită.

Toamna florile nu mai au aceeași culoare,

acum visez alb-negru.