Poezii de Liliana Liciu

De dorul tău

 
 De dorul tău se frânge cerul,
 Își cântărește fluviul bezna,
Iar floarea toată-și plânge mărul,
Atâta scuturare i-a rupt glezna! 
 
De dorul tău s-a ofilit zăpada,
Iar struna nu-și găsește mâna,

Galopul cailor ți-a rătăcit ofranda,
Ce trist mi-e asfințitul, nu e luna!
 
De dorul tău ard ploile pe rug,
Lemnul pădurii le-ntreține jocul,
Macii jelesc sub urmele de plug,
Iar sângele vărsat ațâță focul.
 
De lipsa ta, fântâna-i seacă,
Neîncolțit rămâne bobul de orez,
La umbra zării poposind oleacă,
Se vaită timpul ca un huhurez.
 
Slujesc la porți străine paladini,
Când dorm în rochii de-mprumut
Atâtea frunze și neatinse de rugini,
Cad în genunchi ca-n filmul mut.

 

Să adormim în alb de muguri

 

Stă răsăritu-n cumpănă să cadă

Peste un crud al dragostei de-apoi,

Stau doruri alungate de tornadă,

Ascunse-n pliul umbrei dintre noi.

 

Ne vin lumini și ape dinspre norduri,

Piciorul cel beteag și-au potcovit,

Căci din adânc au încolțit la ploduri

Și au ieșit la drumul mare, neplivit.

 

Stă sub umbrela soarelui și toarce

Un vânt cu umerii lipsiți de grade,

Privind fugara apă ce se-ntoarce

Iar în fântânile trecute prin năvoade.

 

Poveștile de seară ard pe ruguri,

Iar streașina poemului ne- ascunde,

Să adormim supuși în alb de muguri,

Căci dragoste deloc nu e… Niciunde!

 

Adjectivale

Tac frunzele iar, nu le-ntrerupe!

Siesta își fac sub umbra de nucă,

Își prind la ureche flori și pe pulpe

Li se scurge un soare de vreme năucă.

 

Iubitule, somnul ne cheamă sub ele,

Și-n hohot se plâng că-n adjectivale

Tu mă îmbraci mai ceva ca pe stele!

Dealul ar vrea peste noi să-l răstoarne.

 

Iubitule, ceața, are gust de cărbune,

Se-neacă la păsări deasupra-n rotire,

O umbră de nucă, ar vrea să-și răzbune

Tributul  plătit de frunze-n neștire.

 

Iubitule, iarba, mai murmură arar,

Se văd în cădere doar păsări de pradă,

Acum ne iubim fără vreun ,,dar,,

Ploi calde de vară vin să ne vadă.

 

Și te iubesc, mă iubești

 

Târcoale dă seara, ne-nlănțuie vântul,

Cu mâini ca de piatră și ochi de vulpoi,

Se rotește în cercuri acum tot pământul,

Se aude cum plouă în gând peste noi.

 

Și te iubesc, mă iubești, iar vremea târzie

Pe un petic de ram ce-atârnă greoi,

Ne scrie tăcută, pe genunchi poezie,

Când fluturi în săbii se bat pentru noi.

 

Iși udă o vară peronul în flăcări

Ca tălpile noastre să nu simtă deloc

Când din tren coborâm,  frumoși si alături,

Tot jarul, căci iubirea noastră e-n joc.

 

Am uitat pe bancheta din cușetă păcate

Și drumul cel lung, șerpuind ca un roi,

E gara cu șinele toate-nnodate

Așteptându-ne numai si numai pe noi.

 

Buturuga din poartă și ea ne așteaptă,

Răbdare nu mai au aproape deloc

Pragul și ușa, să mai trecem o treaptă,

Să ne vadă așezați vremea într-un loc..

 

 Dor în vacanţă

 

Suntem prelungiri nisipii dintr-o gară

În care trenul a uitat să oprească,

Troiene de nuferi, păcat de o seară,

Ploaia uscată udănd buza pe ceaşcă.

 

Suspin pe o rană când ninge în şoaptă,

Ne-acoperă timpul cu stări vămuite ,

Sclavii luminii ce ades ne deşteaptă

Să fosnim pe-ntuneric la nesfârşite.

Se scurge în straturi absolutul sortit

Iar verdele plânge în trup de leandru,

Incearcă norocul din pahar, neîmpărţit

Să-i pună piedică timpului tandru.

 

Tânjesc neîncetat genunchii flămânzi

După mâinile verii prea dogorite,

Vremea mi-e treazâ când maluri inunzi

Dor în vacanţă demult prelungită.

 

Spectacolul de stele

 

Stă ancorat de dorul meu dator-vândut,

De-atâția ani  la frunzele lăute

În mările cu ochii bulbucați la așternut,

Un  zid al curților domnești prea mute.

 

Și umbrele în lanț se țin de mână,

Nu vor să piardă spectacolul de stele

Distribuite toate-n roluri de o lună

Ce stă pe tronul ei cu munții la revere.

 

Iubitule, ce-ar fi să înoptăm și noi

Pe-acel butuc anume pus la poartă

Ca să îți vindeci bătăturile de ploi

De-a rostogolul date  de o soartă?

 

Iubitule, ce-ai zice dacă pătulim

(Și nimeni n-o să vadă-ti garantez!)

Tot malul salciei, ca noi să ne iubim

Pe un pământ  cu ape fără  meterez?

 

Un timp are cătușe parcă la picioare,

În strofa mea te văd ca pe-un străin

Bătând cu disperare pe la ghicitoare

Să te dezlege căci de mine ești tot plin.

 

Și mă așez sub galbenul gutuilor trecuți

De prima tinerețe,  să-mi înscriu

Pe  hartă dorul meu cu ochii cei  cărunți

Și-un  anotimp ce-acum este  pustiu!

Iubito

 

Nu mai găsesc, iubito, trecătoarea

Şi dorul tot s-a îmbrăcat în felendreş

Doar pentru tine, de se miră toată valea,

M-au prins şi m-au legat copacii fedeleş !

 

Să îmi trimiţi în recunoaştere iscoadă,

Să-i cerţi amarnic, vremea să le spele

Păcatele şi să le dai ca o corvoadă,

Să nu îşi mai ridice ochii din podele.

 

Să fie glasul tău stăpân peste potecă,

S-o lumineze smaragdele din irişi

Iar eu îţi voi lăsa o inimă drept ipotecă,

Copacii răi mereu să-ţi fie birişi.

Din  frunze să ne facem baldachin,

Să ne pătrundă dragostea până la oase,

Să ne păstreze-ntre coperţi de marochin,

Pământul martor, buzele să-şi coase.

 

Dureri de frunze grațiate

 

Mă-apasă răsăritul și frunza rău îl doare,

Credea că-i vară iar, dar ceasul s-a-nșelat,

Mi-am condamnat la roșu un cer în degradare,

Pământul ce aleargă, sub tălpi, e congelat.

 

Sub umbre mi se-ngroapă copacii desfloriți,

Mi-am rătăcit ecoul cernit.  Nu-i nicăierea!

Ținuți sunt  la distanță, tăcuți și răntuiți,

Toți negustorii de iluzii ce i-au vândut averea.

 

Iar bruma-n coborâre, de margini se lovește,

Chemată e la bară o soartă când sub pleoape

Ascunsă fără jenă, vicleană își privește

Hulitele amurguri cândva poteci mioape.

 

E zi de mântuială și-n roș de trandafir,

Durerilor din frunze, trecutul ignorăm.

Când plouă între noi, zăpezi ca de zamfir,             

Ne țin drept prizonieri și grațiere așteptăm.

 

Ploaia, iubito

 

Aprinde, iubito, lumina că-i toamnă,

Noaptea acum mai poartă vreun hram ?

Când inima noastră ne tot îndeamnă

Rogojină să punem sub tocul de geam.

 

De ploaia cumva năpădeşte în clocot

S-o punem în cofă când tu mă săruţi ,

Să-şi ia mai apoi tălpăşiţa şi-n troscot

Noi să stăm pitulaţi, ca nişte recruţi.

 

Şi numele tău pe tălpi să- mi înscrii

Să pășesc ca si cum aş netezi

Chiar dacă tu într-o iarnă o să  vii,

Pământul de frunze zburlit, într-o zi.

 

Aprinde, iubito, lumina că-i toamnă

Să vedem destrămată ploaia sub ram,

Cum pleacă  tăcută şi ca o doamnă

Isi strânge şi ultimul ei picogram.

 

Iarbă sângerând

 

Iubitule, să știi că voi pleca diseară

Și pe genunchi de iarbă sângerând

Cu verde am sigilat averea și cu ceară

Și moștenire ți-am lasat-o suspinând.

 

Doi ochi sălbatici, gura și o poezie

Un răsărit sub clopot, fără mantii

Sărutul drămuit și dealul dintre vie

Atât eu ți-am lăsat …și multe gratii.

 

Și voi pleca mai veselă ca niciodătă

Și voi pleca mai tristă decât lutul

Neșlefuit de meșter și de daltă,

Vei săruta în urma mea pământul…

 

Și voi pleca ca rădăcina-n foc de iarnă

Și mă va ține-n viață doar cenușa,

Voi pune vântul șef de caravană

Și voi închide în urma ploii ușa.

 

Iubitule, să știi că voi pleca diseară

Și pe genunchi de iarbă sângerând

Cu verde am sigilat averea și cu ceară

Și moștenire ți-am lasat-o, suspinând.