Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

ÎN LUMEA OAMENILOR VII

 

Ura, ființă veșnic pătimașă, brună

Cu ochii migdalați și mirosind a lună,

Sălbatică senzuală și profund nedreaptă,

Cu ea spre întuneric, treaptă dupa treaptă

Cobori, cu voalul alb ce ți se prinde-n ziduri,

Cu matele oglinzi în care numeri riduri

De-nstrăinare, prăbușire, de ne-nțeles,

De neiertată cale de-a ști c-ai de ales

 

Iubirea, blândă, mlădioasă, albă pură,

Statornicia morții dupa viața dură,

Calm inocent după o furtună mult prea grea,

Tot ce-ai putut vreodată încă a mai visa.

 

Lumea lor, lumea trăirii tale în lumesc,

În care- nlănțuiți definitiv se dăruiesc,

Unul în celălalt și mai apoi în tine,

Ademenind și inzgonindu-te din bine,

 

Tu neputând trăi, iubind fără de ură

Și neputând urî fără iubirea pură,

Așa cum noaptea o accepți fără tăgadă,

Așa și moartea ce odată va să cadă,

 

O lași să-ți domine perfid chiar și trăirea,

Să iți măsoare-n nebunia-i nemurirea,

Pentru că ai văzut că- n lumea oamenilor vii,

Ura, înlănțuind iubirea, a născut copii.

 

NAVIGAȚIE

 

În marea cea din care suntem noi,

O mare a primejdiei ne-nțelese,

Unde furtunile-s mereu în toi

Și-eclipsele din vis sunt tot mai dese,

 

În marea cea albastră ne-nțeleasă,

Cu murmul dulce verde albăstrui,

Ce-n valuri malul știe să îl țeasă,

Un val al nostru, un mal al nimănui,

 

În marea cea închisă- ntunecată,

Ce se răzbună pe al ei destin,

Plutește-o cupă s-o străbată

Și răsturnată, o umple de venin,

 

În marea cea cumplit de strâmtă,

Fără de pod în mal, fără de larg,

Plutim cu pânza noastră veșnic ruptă,

Încolăcită pe un strâmb catarg,

 

Pământ, pământ, pământ cu mii de flori!

La orizontul din a mea privire

Dar când ajung, găsesc aceiași nori

Și apă, altă apă, amăgire,

 

Plutesc încet spre calma năzuință

În marea care este și a ta,

Stânga și dreapta, albastră suferință,

Scufundă veșnic valul, în suferința mea.

 

FEMEIE 

 

Când lumea ta închisă e sub cheie, 

Mă străduiesc să te renasc femeie, 

Să îți clădesc din lacrimi, punte vie, 

Să fugi pe ea spre ce va fi să fie 

 

Și lasă-mă să cred că te-am salvat, 

În lumea fabuloasă a lipsei de păcat, 

Cerșind iertarea ca pe-o datorie 

A vămii între azi și veșnicie, 

 

Căci pletele-ți sunt amintiri de taină 

În lumea-nfometată, fără haină, 

În frigul căutării disperate, 

Într- o uitare vie- a celor toate. 

 

Esti soare, apa și uneori pământ, 

Când nu ești pasăre sau pala unui vânt, 

O undă care se topește-n sine 

În visul de-a se regăsi în bine, 

 

Pastează-ți viața fără de tăgadă, 

Un adevăr ce nu va sti să cadă 

Ca o cometă cu coada tăiată 

De liftul ce urcă încă o data 

 

Și încă o data, prin gândul de-a fi, 

Prin ploaia cusută în noapte, de zi, 

Pe gând și pe umeri, pe vis și pe foc, 

Pe zile ce numeri, prin viața ca joc, 

 

Priveștete-n cer ca într-o oglindă, 

În care ce vezi va fi să surprindă, 

Eterul captiv între tine și el, 

Soarta veșnic sacrificatului miel, 

 

Ce poate fugi pe-o pajiște verde, 

Se poate salva, se poate și pierde 

Sau își poate uita într-o idee 

Puterea de vis a gândului cheie 

 

Și lasă-ți o poartă deschisă în veci, 

De vrei să rămâi sau de sti c-ai să pleci, 

Pe care oricând vei avea doi călăi 

Să te ferească de acei oameni rai, 

 

Un călău pentru cei pe care-ai iubit, 

Te-au uitat te-au pictat și care- au pierit, 

Un călău pentru cei a căror iubire 

Ți-a fost eșafod spre nefericire, 

 

Ai un singur judecător să-i împartă 

Și să-i așeze ca într-o veșnica hartă 

A cererii tale de la ursită, 

Atât să îi ceri, să fii fericită. 

 

FOC

 

Focule curgi, curgi fără măsură,

Arde trădarea, arde-o cu ură,

Flăcări ce zbat nepotolite

Și se înfig ca niște cuțite

 

În cer, prin fumul albastru mirat,

De dansul luminii cel netulburat,

În limbi nevorbite, portocalii,

Neînțelese decât de copii,

 

Foc pătimaș și spălat de păcate,

Uită greșelile, iartă- le toate,

Naște lumină, purificatoare,

Stinge din patima care ne doare,

 

Căci flacăra nu- ți este definitivă,

Este doar zbatere într-o derivă,

În ploaia ce-ți este a pieirilor usă,

Arzi cât ești foc, până-n cenușă!

 

ACEEA CARE SUNT

 

Soarele trece și splendoarea lui mă doare,

Stelele trec, m-arunc spre steaua căzătoare

S-o prind, s-o protejez, să nu îi facă rău

A sa cădere în nedreptul și apocaliptic hău.

 

Se trece însăși apa într-o mare stătătoare

Îngenuncheată-n valuri și eternă resemnare,

De teamă pentru ea, o strig ades plângând,

Cu spaima c-ar putea aluneca de pe pământ,

 

Din orizontul unde veșnic se îmbină cerul

Cu gândurile mele vechi și-apoi cu efemerul,

Căci n-aș putea nicicând măcar doar a visa

Să îndrăznesc a domoli dreapta cădere- a sa,

 

Căderea de cascadă clocotită, zdrobitoare

Ce-și caută menirea fără a- și da răbdare

Și unde sus, cu ea, profund mă contopesc,

Acolo sus, fiind eu însămi, ceea ce iubesc.

 

Aștept să cad cu dragul de splendidă vâltoare,

Sperând să mă oprească steaua căzătoare

Iar ceea ce- a rămas din mare pe pământ,

Să-mi strige să n-alunec din ‘ceea care sunt.

 

FURTUNA MEA

 

Cu vaiete de vijelie

Trece fiorul prin frunziș,

Strivind a nopții feerie,

Gonind tot viul în hățiș,

 

Tună tot cerul plin de noapte

Către nevinovații uzi,

Târâți de foame către moarte,

Spe a ucide alți flămânzi,

 

Al ploii plâns rece și umed

Cădea strivind totu-n nămol,

Apoi curgea adânc în suflet,

Un suflet rece, întristat și gol,

 

Cădeau brutal stropi împâcliți

În disperarea lor strivind copaci,

Și se-nfigeau adânc, neîmblânziți,

În oameni triști, oameni săraci

 

Și fulgere brăzdau neantul

De neputință dintre noi

Și pârjoleau mult prea înaltul

Al nostru simplu sentiment de doi,

 

În liniștea rămasă ca o miere,

Când ploaia piaptănăîncet,

Cărări prea răzvrătite de durere

Ale pământului cel incomplet,

 

Privesc spre noi, adânc în noi,

Să regăsesc ‘cea ancoră-n definitiv,

Dar mai departe numai ploi, doar ploi,

Urmează să revină obsesiv.

 

DORINȚĂ

 

Iubire abandon din realitate,

Ca pierdere a sinelui în mine,

O respirație doar pe jumătate

În confundarea minelui cu tine,

 

Ochi porți înspre cărări ce duc în zare,

Încrederea în disperarea că îmi ești,

Prin suflet călător în contemplare,

În echilibrul viselor firești,

 

Iubire frunză căzătoare, verde,

Lumină ce te stingi ca-ntr-o eclipsă

Pe cerurile nopții mele care-și pierde,

Neantul sentimentului de lipsă,

 

Sunt fiica ta iubire, unicul copil

Și-n lumea-n care toți trăim o dramă,

Nenorociți fiind de ochii tăi vernil,

Iubește-ne iubire ca o mamă,

 

Căci tu, iubirea mea ca dependență,

În drumul meu, într-un parcurs din lumea mea,

Tu pasul meu în gol, ca imprudență,

Ești tot ce mi-am dorit vreodată a avea.

 

PRAGUL DINSPRE TINEREȚE 

 

Se cern păreri de rau în neputință blândă, 

Se pierd în ale vieții ne-nțelese urme 

Mai toate cele ce-au pierit dintr-o izbândă, 

Dintr-o speranță care-a învățat să curme 

 

Destine, grele, fără vlagă duse-n brațe 

Cu neputința strigătului de ajutor, 

Pe un pământ al rânjetului de paiațe 

În care îngropăm iluziile ce dor, 

 

Se scurg precum nisipul ale noastre vise, 

Clepsidrele sunt mate, timpul se cerne-n sus, 

Tâmpla întoarsă uită țipete nezise, 

Uită propria naștere, uitând tot ce n-a spus, 

 

Uită ințelesul poveștilor cu zâne, 

Păstreaza însă-n suflet balaurul de foc, 

Mecanica trăirii lăsată fără frâne 

Opreste doar de stâncă, lovită-n loc cu loc, 

 

Iar astăzi cu candoare, fără de tristețe, 

Știind că-n limitarea ei ades omoară, 

Am hotărât ca-n pragul dinspre tinerețe, 

Să-i spun că a-ncetat definitiv să doară! 

 

DA GÂNDUL MEU

 

Un gând o naștere în sine,

O-ngenunchere într-un bine

Sau poate rău, o definire,

O luptă tandră spre iubire

 

Sau nu, înspre dispreț și ură

Măsură fără de măsură,

O scurtătură prin destin,

Un antidot dintr-un venin,

 

Reacția ta spre propria lume,

Tardive gânduri, des postume,

Un abandon când ai pierdut,

Gândul, ca drum de inceput,

 

Răspântie-n gândurile mele

Sunt clipele născute grele,

Orfane dintru început,

Iubite de-un necunoscut,

 

Nu zboară ca niște năluci,

Stau prea ascunse prin uluci,

Privesc cu teamă doar cărarea

Sfidându-i parcă departarea…,

 

Da, gândul meu cel prizonier

În viața ca un pod de fier,

În care multele destine

Ma-nvață sa-l feresc de mine,

 

Pod de lumină cufundat

În apa lacului sărat,

O așteptare, un regret,

O calimară de poet,

 

Recită versul făr’ a-l scrie,

Traiește-n propria poezie,

Numai în gând și poate- n vânt,

Versul ca palmă de pământ,

 

Ca o întoarcere acasă

De călător prin iarba deasă

Și udă, mirosind a pace

De visător, căruia-i place

 

Să zboare între universuri

Clădite din mai multe versuri,

Mutându-și viața rând cu rând,

Din gând în vers, din vers în gând.

 

SUNTEM CEEA CE EȘTI

 

Nu îți vorbesc, doar te privesc,

Întind privirea către tine

Ca într-un joc copilăresc

Din care tinerețea vine,

 

Eu nu îți cânt, doar te ascult

Cum fredonezi cu stângăcie

Iubirea pierderii-n tumult,

Un fel de viață pe vecie,

 

Eu nu te-ating, te- aștept să fii

O dăruire în amurg,

O plăsmuire-a celor vii

În clipele ce nu se scurg,

 

De ce aș mai vorbi în cânt,

De ce atingerii lumești

Să te predau facil în gând,

Când noi suntem ceea ce ești?

 

Păstrează clipa într-o doară,

Pentru că nu există loc

În care ce-ar urma s-apară

Să nu se mai transforme-n foc,

 

În fumul căruia spre cer

Să ridicăm învăluiți odată,

Memoriile ce nu mai pier

Dintr-o iluzie sfărâmată,

 

De zidul tainicei chemări,

Din care dragostea a șters

Tot ce-am uitat în căutări,

Eu vers, tu rimă, iarăși vers.