Poezii de Costel AVRĂMESCU

În seara asta

Chiar dacă ferestrele nu mai înrămează ninsori,
Prietene drag, cu gândul meu dalb, te cuprind,
Mă alătur luminoaselor grupuri de colindători
Şi-ţi dăruiesc din nufărul iubirii mele un colind.

În sinea-mi, mă întreb mereu ce-am fi fost
Dacă nu s-ar fi născut mesianicul Hristos?
Nimic în această lume n-ar fi avut rost

Fără spiritul Său călăuzitor şi luminos!

Ca unic stihar divin pe sufletul tău etereu,
Magia acestui sfârşit de an să te cuprindă,
Iar Crăciunul sfânt în care ai crezut mereu,
Cu bucurii să-ţi umple casa până-n grindă!

În noaptea de-mplinire, vis şi binecuvântare,
Iubirea Domnului peste familia ta să pogoară,
Stelele să se-aprindă şi să lucreze fără încetare
Pentru toţi cei dragi de-acum şi de odinioară!

Cu sufletul curat, aprinde lumina în candela stinsă
Să nu rătăcim nicio şansă de-a deveni mai buni!
Pentru speranţă, presară credinţă şi las-o aprinsă!
În astă lume plină de nuanţe, se mai pot înfăptui minuni.

Zeiţa din vis

Dimineaţă de toamnă pe faleza pustie.
Rezemam cu privirea orizontul în depărtare.
Bătea în flăcări de aureolă purpurie,
Iar sângele solar se disipa din picuri rare.

Totul în jur suferea de nemişcare.
Curioşi, pescăruşii se învârteau în jurul meu.
Chiar şi electronii leneveau în felinare
După o noapte-n care-au dus-o greu.

Păşeam la margine de univers,
Departe de saloane strălucite, pline,
Cu musafiri voioşi, cu chip divers ...
Dar o zeiţă se interesa de mine.

Stătea-ntr-un colţ uitat de lume.
Părea că nici nu vrea s-o ia în seamă.
N-o atrăgeau nici dans, nici glume ...
Mă urmărea în vis cu multă teamă.

În goana clipei, privirea mi-a zărit.
Zâmbind, m-a conturat cu coapse de val.
De-a sa răcoare, eu am tresărit ...
Pe loc, m-am contopit cu al său mal.

Mă-ntreb: ce-i viaţa? Când judec la răceală,
La ceas de taină cu a vieţii mele înserare.
Acum, sunt sigur. Mai presus de orice bănuială,
Zeiţa mea din vis era chiar marea mea cea mare.


Se mai scurge în mine nisipul blând
 
Se mai scurge în mine nisipul blând
Al unei clepsidre pe care am primit-o
Atunci când, mai puţin aşteptând,
M-am trezit zâmbind când mi-ai dăruit-o.

Se învârt în jurul meu dulci amintiri;
Se împletesc cu clipe de fericire
Într-o îmbrăţişare de nesperate împliniri
Cărora le-ai dat aripi de nemurire.

M-ai purtat pe margini de furtună
Într-un decor în care timpul se poticnea,
Iar clipele se măsurau în bătăi de inimă
Şi plutiri sub ameninţarea de vreme rea.

Privesc, azi, clepsidra, zâmbind şi tăcut,
Răsturnând-o cu  mintea pentru a mă putea
Pierde în cadenţa firelor de nisip prefăcut
Pe care l-ai adunat în inima mea.

Tot ce văd e un şir de valuri care încă mai curg,
Păşind într-o adiere de vânt, delicat,
Aşezate aleator între răsărit şi amurg
Ca un personaj colectiv dintr-un tablou dedicat.

Glasul tău mă ademenea dincolo de zările senine,
Corabia inimii mele pe valuri aruncând;
Iat tu te apropiai tot mai mult de mine
Încât te simţeam mai a mea ca oricând.

Îţi vedeam oglindirea în sufletul meu.
Tu, mare, şi cu el aţi făcut un consens,
Iar, de atunci şi până astăzi, mereu,
Labirintul visului şi-a împlinit al său sens.

Dar, pentu întâia oară, nu am vrut să păcălesc
Nici scurgerea timpului, nici efemerul clipei;
Încercând doar pentru mine să te opresc
E ca şi cum ţi-aş frânge verfaforul aripei.

Te privesc, azi, în îmbrăţişarea gândului,
Lăsând nisipul clepsidrei să-şi urmeze al său coborâş
În ritmul său şi-n adierea blândă a zefirului
Ca un cântec strigat al unui zbor de pescăruş.


Cu galion la proră

Încă, mai stau s-ascult, pe colţul meu tihnit de  piatră dură,
Marea, lin scuturându-şi veşmântul ei de spume
De cornul lunii stăpâne ce-i spintecă augusta făptură,
Purtând  pe crestele-i argintii o nebănuită lume.

În acest început de răpciune, răvăşit de-al toamnei gând,
Mă-nvăluie entuziastele aduceri-aminte de-nceput;
Sub fruntea lipită de mare, cu galion la proră, rând pe rând,
Tăcutele corăbii ale trecutului, în liniştea serii, au apărut.

Când ascult al mării glas şi ale talazurilor turme
Colindând pe-ntinsul zării, pe cărări fără de urme,
Luntrea gândurilor mele zboară lin tot mai departe,
Taie apele cu stele ale mării şi cu dor le-mparte.

Iară luna de cleştar scânteiază infinita sa grădină
Şi-i preschimbă-n largi oglinzi a ei undă cristalină.
Amintirile se schimbă, rând pe rând, se nasc şi pier,
Când uitându-mă la mare, parcă m-aş uita la cer.


Ancoră pe candela vieţii

Când coboram tăcut privirea dinspre cer
Şi mi-ai zărit golul atârnând de suflet,
Pe-un nisip vălurit, mărunt şi stingher,
Mi-ai potrivit paşii pe-al vieţii menuet.

Instantaneu, în suflet, m-a fulgerat dorinţa
Să-mi caut rostul vieţii în unda viselor perene;
Mi-ai mângâiat tâmplele arzând de neputinţa
De a-mi acorda dorinţa chemărilor de sirene.

Când vântul aduna paşii pe-ntinderea-ţi divină
Şi crestele sidefii înspumate le mângâia uşor,
Iar stelele suspinau cu stropi mari de lumină,
Spre mal, alergam talazuri cu gânduri de dor.

Când, în iureşul vieţii, noi am cunoscut
Zăpezi peste stele şi aripi din diluviul norilor,
Chiar turbarea vântului într-un sărut necunoscut,
Mare, tu m-ai ajutat să simt reduta învingătorilor.

Încă mai simt, desprinzându-se din braţele amurgului,
Fluturii viselor izbind stelele de cerul amintirilor,
Iar valul meu de sânge căţărat pe dorinţa sufletului
Îţi caută în fiecare dimineaţă culoarea gândurilor.

Un  tainic gând nă-ndeamnă să-l descos
Şi să-l înfăşor pe snopii argintii de stele:
Pe veci, tu-mi eşti uleiul norocos
Întreţinând candela vieţii mele.


În sufletul meu, nu există îndoială

Sunt convins că marea face totul posibil,
Chiar şi schimbarea amintirilor răscolite;
În mine, se deschid şi se închid într-una, vizibil,
Porţi largi pendulând între împliniri şi ispite.

Te face să crezi că doar o singură adiere
Reprezintă mai mult decât un noian de cuvinte;
Ea, sufletu-ţi desface cu o singură mângâiere
Şi,-n dor, de părinţii tăi, aducându-ţi aminte.

Am spus şi eu vorbe mari, nemeritate;
Am suferit, uneori, nebărbăteşte, visător,
Crezând instinctiv că lipsa de demnitate
Este un atu în jocul dragostei necruţător.

Am colindat prin lume căutând marea iubire,
Timiditatea părându-mi o imensă catastrofă;
Dar când am primit sărutul tău de împlinire,
Mare, ţi-am dedicat iubirea strofă cu strofă.

Insinuos şi perfid, ai reuşit încetul cu încetul
Să-mi hărăzeşti un destin dur, dar nu mă căiesc;
Cu magia ta, să-mi umpli de substanţă sufletul,
Sugrumându-mi abisul într-un joc bărbătesc.

Tu, mare, faci totul posibil, ca-ntr-o poezie:
Chiar şi un infinit limitat al bolţilor cereşti,
Chiar şi-o veşnică iubire din lipsa de-armonie;
Cu magica ta vrajă, pe toţi ne cucereşti.

În sufletul meu, nu există îndoială;
Ţi-ai câştigat locul tău, pus bine, deoparte;
Numai sunetul glasului tău de sineală
Va destrăma distanţa dintre viaţă şi moarte.


Retrăiri

La orizont, cerul albastru contura un superb trandafir,
Pudrat cu aripi de fluturi şi pulbere din lumina infinitului,
Cu rădăcini de abis şi frunze tremurate de zefir;
Iar talazurile mării se-nfiorau sub aripile vântului.

Azurul înflăcărat m-aprinse într-un mitic joc,
Seducător prin umbra defilată mistic peste mare,
Şi n-am băgat de seamă că, pe loc,
Sufletul s-a-nlănţuit cu patimi temerare.

Aruncat într-un tunel al timpului de vis
În care mi-am rătăcit clipa fără şovăire,
Pluteam pe raza unui cosmic cerc închis,
Purtat de aripa vrăjită a unui cor de lire.

Săgetat pe fruntea scufundată-n gânduri grele,
Toate îndoielile din ele au început să moară;
S-au aninat de aripi albastre visurile mele
Din copilăria  plămădită-n lutul de la ţară.

Săgeata destinului m-a ţintit din veşnicie
Cu geamăn foc pentru-o albastră dorinţă;
În inimă, răscolindu-mi o fierbinte bucurie
Ce-n dragoste de mare m-a legat cu credinţă.


Nimic nu se întâmplă înainte de a fi visat

Îţi mai aduci aminte? Eram doi copii.
Şi visurile, ades, nu ne lăsau să dormim ...
După nesomn, ne legănau doar plopii
Sub care, în veri toride, reuşeam s-aţipim.

Întotdeauna, înaintea noastră cu un pas, visul era.
Ne pregăteam de culcare, îmbrăcându-ne cu dichis,
Pentru a nu fi surprinşi de cineva sau de ceva
Cu care ne-am fi putut întâlni în secvenţa din vis.

Am crescut cu obrajii lipiţi de mare,
Ne-am agăţat multe dorinţe de cerul înstelat,
Am lăsat visurile libere să zboare
Şi, niciodată, cu ele, n-am negociat.

În vis, multe lucruri ni s-au întâmplat,
Cele mai multe oprindu-se la al vieţii macaz.
Iar toate lucrurile pe care le-am uitat
Strigă după ajutor în realitatea de azi.

Aruncaţi între două lumi complet diferite,
În ochi, ni se frământă marea înspumată
Şi ne întreabă cu valurile-i încărunţite:
Vom reuşi să ne mai întâlnim vreodată?

Doar visul de-atunci s-a războit cu nedreptatea.
Alături, în vis, am cunoscut iadul şi paradisul.
Dar azi, nu mai pot adormi pentru că realitatea
Îmi promite ceva mai frumos decât visul.

Viitorul aparţine celor care cred în frumuseţea visurilor!
Chiar dacă toată viaţa, la cap, ne-au pisat,
Visurile şi angoasele ne aduc la masa compromisurilor.
Nimic nu se întâmplă înainte de a fi visat!


Noapte la malul mării

Fereastra e deschisă în briza adormită,
Luna sărută valul într-un divin alint,
Privesc atent la marea cu faţa urgisită
Ce-mpunge întunericul cu lăncile-i de-argint.

Se-aruncă ca din turnuri, rând pe rând,
În perle, se răsfiră şi curg pe-a lor aripă;
Sunt pescăruşii nopţii, necontenit plonjând,
Iar bucuria naltă cu vocea lor şi-o ţipă.

Suspendat de întuneric, un  cormoran flămând
Urmăreşte prudent siluetele cu straiuri,
Spărgând liniştea şi talazul, cu seraiul în gând,
Purtat providenţial pe-ale mării molcome plaiuri.

Corabia geme greoi, din ea, suspine se desprind.
Cine are ochi ageri ar putea să desluşească
Cum marea o îndeamnă, la rându-i suspinând,
În sărutul lunii, într-o îmbrăţişare frăţească.

La prora vasului parcă desprins din amintiri,
Din degete vibrânde, pe o ghitară, scapă
Tânguiri duioase, prin surdele foşniri,
Ale unui tangou deşirat pe o scenă de apă.

În zare, un licurici aruncă săgeţi de ajutor,
Ferindu-i pe marinari de ceasuri de spaimă;
La capătul lor, distanţa se reduce cu spor,
Iar zestrea căpitanului sporeşte cu faimă.


Ecoul cântecului de sirenă

Îmbătat de har, vântul zelos îşi scutură coama în copacii din fereastră.
Luna pare năluca unei corăbii strivite printre arhipelaguri de nori.
Ascult timpul cum se scurge-n talazurile vieţii. Cutumă albastră –
Ora amintirilor se destramă-n secunde pe puntea destinului, în muguri de zori.

În fluxul de gânduri năvălinde, reperez stelele prin hublouri de suflet.
Resemnat, asist la moartea unei comete-n flăcări – superbă atlantidă.
Deşi am cunoscut ninsori înspumate de sare pe obraji în al vieţii mele umblet,
Azi, ca niciodată, binecuvântez lumina care se stinge cu lacrima acidă.

Inima tresaltă înviorându-mi aritmic memoria cu valuri de sânge
Când, spre ţărmul ochilor, un val de dor mi-aduce amintiri cu tâmple albastre.
Din peştera trecutului, ecoul cântecului de sirenă, tot mai tare, mă strânge,
Iar gândurile uitate în oglinda timpului reinventează acele clipe măiastre.

Am adunat la ţărm corăbii de lumină cu galionul sufletului la proră
Şi,-ntre zenit şi nadir, le plimb pe marea amintirilor de nostalgice valuri
Cu fapte de viaţă învergate la catarg şi purtate-n vânturi cu adieri de auroră,
Atât cât îmi va fi îngăduit s-ascult cântecul mării zbătându-se de maluri.


Valul   tău

Chiar dacă viaţa nu mi-e vagă,
Nu duc lipsă nici de bine, nici de greu,
Iar, dintre toate, cea mai dragă
Îmi e răcoarea valului tău.

Mă trec prin ani, la fel ca fiecare;
Dar pentru-o viaţă sănătoasă, hidratată,
Voi bea din valul tău, de care
N-am să mă satur niciodată.

Pe-al vieţii drum, au apărut
Mici cute, pe obrazul cândva fin;
Dar nu mă sfiiesc să-ţi sărut
Orice val dintr-un comun destin.

Dacă pe-al drumului urcuş,
Voi dogorî mereu la faţă,
Voi îndrăgi al tău căuş
Cu elixirul dătător de viaţă.

Chiar dacă zilele mi s-ar poticni
La marginea de lavă dintr-un hău,
Eu, dintre toate, m-aş opri
Tot la răcoarea valului tău.


Mi-e dor de tine

Când emoţia îşi decriptează gândul,
Mi-e dor de tine ca de-o poezie;
Iar valul tău îmi bandează rândul
Şi versul se tulbură neputincios pe hârtie.

Mă simt sorbindu-ţi roua din abis
Într-o formă incompletă de profeţie;
Mi-e dor de tine ca de-un suprem vis
Arcuit peste a ta albastră împărăţie.

Poezia zefirului tău se-nalţă în cânt;
Mi-e dor de tine ca de-o simfonie
Ce-mi loveşte lin sufletul plin de-avânt
Robindu-l cu a sa răpitoare armonie.

Când te văd răstignită într-un nor
Şi depărtarea în dor se-acutizează,
Mi-e dor de tine ca de-un dor,
Iar dorul meu spre tine emigrează.

Iubesc veşmântul tău albastru
Ca pe o haină a lui Dumnezeu.
Ţi-ating nisipul tău de alabastru
Şi simt iubirea în adâncul meu.

Dintre toate comorile de pe pământ,
Mi-e dor de tine ca de un fior;
Eu te-am ales sub sacru jurământ
De poezie, de vis, de cânt, de dragoste, de dor.


Îţi dăruiesc catarge de iubire

Când m-adânceşte-n visuri întinsul tău feeric,
Las paşii să mă poarte şi gândul să mă fure;
În visul meu cu patimi de lumini şi întuneric,
Îmi pari regină sfântă menită să le-ndure.

Când mă îmbeţi de farmec în siajul vrăjii tale,
Ce-adânci clipe trăite sub ochi mi se strecoară!
Se-ntorc din urmă anii dăruiţi şi zilele din cale
Şi iar mă simt copilul tău nebun de-odinioară.

Nicicând, nu voi lăsa uitarea să se-aştearnă
Peste povestea noastră de destin şi pătimire;
Din albul tâmplelor, fac visu-mi să se cearnă
Şi, din azurul meu, îţi dăruiesc catarge de iubire.

Printre pescăruşi, căluţi de mare şi aripi de apă,
În visul meu, străin de-a lumii durere neîntreruptă,
Îmi îndemn corabia, cu vânt, să se adape
Şi, împreună, vom izbândi-n a vieţii luptă.

Cu glas înălţător şi ferm de val, mă cheamă
Să desăvârşim albumul nostru de gânduri!
De dorul ce mă arde, nicicând, să nu ai teamă!
Mai du-mă-n zbor pe unde-am fost şi-n alte rânduri!

Catarge şi furtuni - amicii vieţii mele -
Treziţi potop de valuri să mă însoţească!
În farmece de visuri şi-n pulbere de stele,
În orice zi a vieţii, de voi să-mi amintească!


Sărutul mării

Mare, tu ai de-a pururi ochii deschişi,
Iar strălucirea lor nu mă lasă să dorm;
Visele pe lumină au parfum de irişi
Şi mă învăluie într-un giulgiu enorm.

În visele umede cu dimineţi de flori,
Eşti roua fierbinte de pe buzele mele,
Când astrul zilei îmi sărută în zori
Sufletul răstignit pe galaxii de stele.

Mi-ai dăruit pe suflet un sărut cu ştampile
Şi l-ai închis într-o colivie de nevăzute fire,
Căci tu ai sufletul care poate vorbi prin pupile,
Iar buzele tale pot săruta cu-o privire.

În momentul nostru senin de eternitate,
Când extazul ne cuprinde-n străfunduri,
Îmi reînnoiesc bucuros crezul de vasalitate
Şi-mi împrospătez portofoliul de gânduri.

Mare, tu ai mâinile de sare sărutate de sfinţi.
Supus şi bucuros, accept îmbrăţişarea lor divină
Ca pe-o icoană dăruită peste timp de părinţi,
Ce-n clipe grele, dorul infinit de ei mi-alină.


Din dragoste de mal

Motto: „Valul este dorul mării
de a săruta ţărmul”
Lucian Blaga

Seară de mai. Răsărise luna, se oprise timpul.
Pe deasupra valurilor plutea o tăcere îngerească.
Se-auzea doar marea sărutând nisipul,
Înainte ca soarele din necuvânt să se nască.

Din valul ei de-argint pe răsăritul meu fertil,
În suflet, a-ncolţit iubirea mea cea mare;
Pe flux de fluturi albi, s-a strecurat tiptil
Cu căluţi albaştri şi pescăruşi de sare.

Pe tărâmul neliniştii mele, statornic mi-e, mare, al tău val;
Din razele de soare, aripi de mătase mi-am făcut,
Cu care-mi zbor gândurile, în larg, departe de mal
Şi sunt tare fericit că noi ne-am cunoscut.

Din dragoste de mal, se nasc talazuri de dor;
Din dorul meu albastru, se nasc stihuri de iubire,
Pe care le plutesc nerostite deasupra lor,
Iar timpul meu se scurge-n patimi, fără-ncetinire.

Iubirea, pe veci, în sufletul meu, ai răstignit,
Cu rutina firească cu care îţi îmbrăţişezi malul;
Iar eu voi rămâne cu bucuria de a fi ţărmul dorit
Ce-ţi va primi întotdeauna, cu drag şi emoţie, valul.

Ca valurile vieţii, mare, te clatini în derivă,
Învăluită-n taine-adânci şi doruri uriaşe;
Căci Dumnezeul nostru răscoleşte deopotrivă
Şi sufletul meu albastru şi apele tale pătimaşe.


Cu viaţa mea, tu ai jucat norocul

Frumoasă eşti tu, mare, în această dimineaţă;
Plăcută este a undei tale simfonie melodioasă,
Când corăbiile îşi joacă temerar reflexele de viaţă;
Nimic pe lumea asta nu e ca tine de frumoasă!

În sublime clipe fericite de atingeri îngereşti,
Inima mea se însoţeşte cu albatroşii în zbor
Să-ţi ia pulsul vieţii pe care ne-o dăruieşti
Pe aripile brizei, cu suveniruri albastre de dor.

Nimic nu cer vieţii: bani, mărire sau putere;
Nimic nu mă mângâie atunci când îmi lipseşti
Şi soarta neîmblâmzită mă-mbie cu durere.
Dar niciun vis nu-mi place de nu-l pricinuieşti.

Cu tine, am îmblânzit văzduhul şi focul;
M-ai ajutat să stăpânesc ploaia şi ninsoarea.
Cu viaţa mea, tu ai jucat norocul,
Cum joacă printre ceruri înserarea.

M-ai adăpostit la pieptul tău fierbinte;
În sufletul tău, mi-am găsit mângâierea,
Aşa cum un copil, la pieptul unui părinte,
În clipe şovăinde, îşi murmură durerea.

În tine, a renăscut al meu albastru univers.
În plinul vieţii mele, încă, viaţă-mi dăruieşti.
Te legăn, azi, în sufletul meu şi în modestu-mi vers:
Eşti pasărea mea Phöenix! Icoană, tu îmi eşti!