Poezii de Dan Dănilă

DEPARTE

Și eu am privit peste acoperișurile Parisului
dimineața – uneori era ceață și turnul Effel
nu se vedea deloc – doar pe înserat apărea,
ca un ac de busolă spre marea necunoscută,
spre păduri cu vânatul atent la orice frunză
și mai departe, mai sus, către visul întrerupt
din patria care nu m-a iubit niciodată, unde
femei în doliu mă mai așteaptă cu povești
despre războiul etern sau marea vânătoare

Și pe dalele bătrâne de la Notre Dame
parcă am văzut urmele lui Villon, locurile
unde a dormit zgribulit în nopțile de iarnă,
au rămas scobituri cu urmele coastelor lui
pentru urmașii în zdrențe – nici un orizont,
nici un adăpost fără mirosul acela de frică,
igrasia de metropolă-labirint – cu tristețea
lui Rilke rătăcind ca o lupoaică, tot mai ușor,
aproape imponderabilă, paralelă cu un râu
în care s-a înecat cândva fugarul acela
coborând visător pe o funie de mătase
și s-a odihnit sub podul din piatră cenușie:
deasupra lui, o lumină albastră de spital,
fulger uriaș – un stejar desfrunzit, răsturnat,
arzând ca un poem îmbibat cu benzină.



GĂRI

Gările noastre cenușii, sărăcia
umflată în sacoșe uriașe de rafie
ca niște bombe cu ceasul stricat
sau gările lor măturate devreme,
toate peroanele paralele cu ziua
în care nu știi exact unde să pleci

Memoria călcată de primul tren
și toate luptele pierdute dinainte
de a începe, iubita cu ochi verzi
cum canabisul tânăr, preafericit

Pentru fiecare prieten un vagon
rezervat, sigilat cu două plombe:
una pentru ce a fost, iar cealaltă
pentru tot ce va fi fost să nu fie.

ELEGIE

Nu ne-a mai rămas decât să privim flăcări,
hipnotizați de zvârcolirile aidoma vieților
care vor fi învinse curând. Cine arde în vis,
arde în sine cu ochii deschiși. Iarbă uscată,
frunze, variantele mai ușoare ale trupului?
Cum să citești rugul de cărți, litera de fum,
cuvintele inflamate? Era la focul de tabără,
parcă fiecare scânteie se făcea stea. Tăceri
vinovate cu calea lactee aproape de degete
sub stratul subțire de civilizație a humelor.
Sau căderea nedureroasă în somnul din fân.

Plângeau cu toții fără motiv, ca niște copii
puși la colț în fața unui bătător de covoare.
A doua zi începea revoluția. Bat clopotele,
zise vecinul orb, unde fugiți tocmai acum?
În lanul de porumb, acolo e bine. Visătorii
erau la televizor, cu borcanele de dulceață
pregătite pentru orice eventualitate, palizi,
cu gurile căscate la politica externă. Luna
era un cap tăiat pe o tavă de argint galben,
un reziduu nedorit. Uitaseră deja flăcările,
calea lactee sau vina aceea care îi încovoia,
se mișcau încet, ca niște plante agățătoare.


TABLOU  

Eu am ales doar pânza şi culorile,
solventul. Rama mi-a pus-o altcineva.
Mi se pare cam strâmtă, cam strâmbă,
dintr-un lemn prea noduros. Orice ramă
te obligă, îţi arată limitele, dacă nu le ştiai.
Voi picta orientul, fiindcă de acolo vine
lumina, curmalul, nodiul gordian, ciuma,
cămila, lăcusta, fisticul, rahatul, lepra, baia,
tămâia, surla, mirtul, purpura, mătasea...
Au venit pe rând, nu toate odată, cu anii,
uneori fără să ştim, pe tăcute. În galantare,
în amiaza mare, pe corăbii, tainic, aduse
de vânt, în legende, din fericire sau din păcate.
În saci, noaptea, în baloţi şi toiage de bambus.
E greu să le aşezi împreună în tablou, e ca şi
cum ai rescrie toată istoria pe un bob de orez.
Dar merită încercarea, acum când perspectiva
se curbează mereu precum luminile nordului
şi ne creşte o pieliţă protectoare pe ochi.
Când în fiecare zi explodează câte un muzeu
prin care ne plimbam cândva fără teamă.

INTRARE  

Să stai tot timpul cu uşa deschisă
aşteptând să bată în aer o mână,
să intre cel înfăşurat în nori subţiri
şi un fel de aură temperată şi fastă  
 
Apoi cel sprijinit doar între silabe  
cu degetele lui de pianist obosit
să cânte balada tristă a călătorului
care a pierdut cheile închisorii
drept care ţine în braţe un peisaj  
 
Iar o voce fără siluetă care cere apă
pentru toţi cei care n-au mai ajuns
îţi va şopti un poem din memorie
şi toate numele pe care le-ai uitat
 
Pe pragul tocit un pictor insomniac
desenează verticale, catarge şi lacrimi
peste traiectoria stelelor căzătoare.



NU  ŞTIU  

N-am învăţat să-mi fac geamantanul,
să părăsesc locul care mă părăseşte:
plec pe lumină, ca să mă vadă toţi
cei care nu m-au condus la gară
 
Prietenii nu sunt aici, e mult prea frig
sau prea devreme pentru o despărţire
ba chiar şi pentru o beţie de adio
iar bufetul gării s-a închis de tristeţe
şi de tot cenuşiul adunat împrejur  
 
Vor spune – a plecat la prima ninsoare
tocmai când începe festivalul oraşului,
sezonul de vodcă şi adolescentele
nu se mai feresc de priviri indiscrete,
când turiştii sunt tot mai melancolici
şi se apleacă riscant pe un pod cunoscut
 
Rece peron de bronz coclit în noiembrie
mai alunecos decât un pahar de absint.
 
 
 
 

ALTĂ  DIMINEAȚĂ  TÂRZIE  
 
Nu după soare, ci după azimutul inimii
e târziu sau devreme într-un poem –
secundele arse fac pârtie pauzelor  
de respiraţie iar locul meu în acest timp
seamănă cu o casă zidită din umbre
explodând într-un interval blestemat
lângă care nimic nu mai poate creşte  
 
Nu după inimă bate ceasul acesta nevăzut
care descrie cercuri împrejurul fiinţei,
insula asaltată mereu de albe talazuri,
pasărea cât cuibul şi nimic mai mult
 
Uneori se confundă cu foşnetul trestiei,
cu mişcările mâinilor ridicate în vânt:
şovăiala de fiecare zi, viaţa irosită
atâta vreme cât între pământ şi lumină
mai e doar o palmă de cer însângerat.
 


FINAL

Moartea din poem şi din imperiul vieţii
ca o rimă rară la un ultim vers. Dintr-o
dată totul s-a şters, s-a întors în călimară.
Ereţii pe cer rescriu definiţia unui zbor
fără pradă, tot ce clădim visează să cadă
cu zgomot asurzitor. Moartea omului de
zăpadă cheamă florile de cireş, cei aleşi
îşi coboară privirile să nu vadă când ieşi.
Mai uşor e să povesteşti visul decât viaţa
cu faţa întoarsă spre sine, când te iubeşti
într-o farsă reinventând paradisul. E bine
să creşti printre unităţi de măsură, printre
animale materne cu puii în gură. La ţară
e moartea uşoară, e viaţa mai viaţă afară,
abia apoi să citeşti cum se iese elegant din
poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacă poţi,
rima dă plopilor soţ, te leagă de cuvinte.
O ierţi mai uşor dacă e rea sau te minte.