cândva, femeia frumoasă îndepărta cu grație coaja întunericului,

purta parfumul îmbrățișării despicat în fâșii mici
sau scria legi pentru umbre înalte
ce se zbat și acum într-un fel de veghe
iar când lucrul acesta se întâmpla,
cineva turna vin roșu peste începuturi
și cultiva cu grabă respirații încinse de neamul crucilor
chiar sub inimă
brusc, îți dai seama cât de departe e vremea aceea

despre femeie îți amintești că era slabă,
că prefera caii, nu oamenii,
întindea lumina pe pâine doar cu mâna stângă
și amesteca mai apoi culorile vii bine înfipte în soare
și, pentru că icoanele de sărutat trec mereu prin proba focului,
femeia apare rar, doar atât cât să-și incendieze obrajii
apoi pleacă
dar niciodată când pleacă, nu pleacă de tot
uneori așază lucruri vii pe un perete, foarte sus
apoi, sorbind dintr-o rodie coaptă, se face mai frumoasă
atât de frumoasă că nimeni n-o mai vede
în jur se împrăștie vârtejuri din cer și rămâne doar ea ...


în ceasul acesta se cuprind formele femeii     
                                       
ce îmbracă totdeauna roşu direct pe inimă,                      
palmele nu-i ajung să strângă iluziile                          
măcar pentru o vreme,                                                        
le destramă într-un cer care-i sărută genunchii                              
mai ales când îşi poartă beţiile de sărbătoare                                         
şi darul de a sângera ploi în suflet
altădată, femeia îşi despleteşte părul                              
peste pulberea nopţii                                                    
şi se iubeşte cu dumnezeu doar o clipită                  
îngenunchează fără trup seceta dintr-un cântec                 
legându-l de viaţă cu coapsele ei
şi uite cum a aprins ea focul acesta                                     
când tu spargi zilnic lumina din care-a crescut!



cele mai frumoase iubiri încep într-o luni dimineaţa,    
                          
muşcă din tine cum muşti cu poftă dintr-un fruct copt,
îţi caută cuvintele nesupuse înainte de a le îngropa adânc
într-o oglindă cu chipul tău
să se prelungească mai mult în acest unul-lângă-altul
exaltat şi dezlănţuit ce ţi se pretinde egal
şi chiar trăieşte în locul tău
această iubire despre care îţi vorbesc
poartă în ea un principiu în afara legii,
un simţ irepresibil al delictului:
aspiră să îmbrăţişeze într-o singură existenţă
toate destinele posibile,
nu poţi să vezi în ea cuminţenie,
frică deghizată în frumosul nume de sentimente
ce angajează cu tine un duel voluptos al ochilor
şi al expunerii în afară de orice
această producătoare de ravagii îţi simte slăbiciunea
(cum un animal simte proximitatea apei sau a prăzii),
îţi transfigurează existenţa sfâşiind-o
nu-ţi mai eşti de ajuns ţie însuţi
abia atunci realizezi cum ți se rotește cerul pe umeri
şi tu-l laşi aşa deschis să-l citească şi cei ce vor iubi
peste o mie de ani
mai tineri de atât n-am fost niciodată ...


într-un rai tânăr se coc răsărituri pe grinda cerului 

Eva întinde lumini pe masă şi-mbată aerul în patimi înflorite
direct din coşul cu mere
când se-ntorc dimineţile despletite cu faţa spre soare,
în pântecul zilei îşi strigă naşterea copii bucălaţi
aleşi pe drept să crească bărbaţi din coapsele Evei
(da, coapsele ei, mai ales, sunt uşor de iubit)
şi apoi, dacă vor îndemna lumina să le stea  zilnic pe umeri,
timpul s-ar putea să curgă ca o logodnă,
în tandreţuri să amestece şi să risipească numele lor
copiii din flori adună cu grijă merele coapte aruncate de ea în iarbă


chiar dacă nimeni nu spală frumuseţea în partea a doua a zilei

lumina îi va aprinde cămaşa şi-i va supune geamătul
felul ei de a fi împrumută nuanţe împrăştiate de la verdele tânăr
aruncat în miezul unei jumătăţi pe care o cuprinzi
şi-o hrăneşti toată noaptea

un semn de întrebare te întâmpină cu pălăria în mână
sub pomul de iarnă al altui an
te ridici pe vârfuri până la luna nouă,
pocneşti din degete,
flacăra cade peste timp şi-l îmbată,
gura lumii devine privighetoare
fereastra se vindecă singură

frumuseţea s-a agăţat în florile toamnei


aud că vinul se vinde cu apă şi cu nepăsare    
     
când noaptea face riduri şi drumurile se aştern
sub măceşi sălbatici

ar trebui să te opreşti până când veacul se va înşela
crezând că ai o singură muşcătură de roşu,
tu ţi-ai acoperi-o cu ciorapi de mătase,
la ora şapte ai face o frânghie din ei şi, lipsit de veşmânt,
ai frăgezi somnul fără să înţelegi de ce

o sahară va curge obosită, la cină vei vorbi singur
în timp ce din tablou va atârna coapsa unui fluture

corul de ţipete nu mai are forma de altădată
şi tu parcă nu mai eşti tu

vinul tău, de fapt, e somnul tău
şi lucrurile înoată în sudoarea lor
toate la fel
ca o bestie


când deschideam toate lăzile cu zestre într-un anume fel  
                  
și la aproape jumătate vârstă din mai nimic                                                        
credeam că partea stângă mă avantajează                    
aveam doar o dată prezentă prin care curgea vremea cu acordul meu                     
și norocul ce-și purta intenționat hainele pe dos                                                 
verdele îmi scotea ochii în evidență și-mi desena corăbii                                   
deși nu-i făceam patul zilnic                                                    
ceva cu care-mi stătea bine era farmecul salturilor mici                 
între tot felul de începuturi dar, de fiecare dată                     
le abandonam destul de repede                                                               
ai crede că mă obișnuisem să pariez pe marea nemișcare                         
tocmai când împăratul era gol                                                                
însă povestea nu fusese scrisă de aceeași hoți de frumusețe,                            
prin urmare, aș fi putut coace drumuri lăptoase încă vreo câteva ore, până mi-ar fi trecut înălțimea de genunchi                                            
și aș fi deschis toate lăzile cu zestre într-un anume fel                               
brusc, mi s-a făcut dor să răscumpăr pui de îngeri                                  
în măsura în care nu aveam de ce să-i ascund                                                 
discuția cu o radiografie clară arăta că mă apropii de adevăr,                              
nu trebuia să mă tem,                                                                                            
vocea groasă mă avertizase de curând să nu privesc înapoi                                                                 
mai era puțin până sus                                                                                                              
ca și cum aș fi știut dintotdeauna să mă rostogolesc,                                                                 
am ajuns exact la masa de prânz după care,                      
știam sigur că nu mai există nimic                                                             
mai degrabă m-aș fi legănat de pe un picior pe altul                                                               
dar n-am apucat să-mpart răsărituri cum trebuie,                                     
eu le-am spart doar și le-am înghețat inima...                                                       
ce? credeți că nu-mi aparțineau de drept?