Poezii de Ioana Haitchi

Te mai las un timp

Prea grele sunt acum frunzele din parcul tău
peste glezna uşoară ca o iubire străveche,
Neostoit e şi frigul ce-ți pătrunde cu ploaia
în barba înghețată, un sărut ce mereu
Îmi cuprinde inima pereche.

Te mai las un timp să pictezi în toamna asta

până vei găsi culorile pierdute prin găurite buzunare,
o să te aştept la cină devreme, foarte devreme,
în iarnă sau în primăvară; în ale noastre pieptare
o să îngrămădesc vara şi toamna să ne fie de patru,
când al cincilea anotimp o să-şi încapă în pene.

Doar ploaia măruntă de azi

Doar ploaia măruntă de azi
ce înmuia oasele burgului
lăsându-ne despletiți
pe terasele blânde,
cafele povestite
încălzite în liniile vieții,
când iubirile trecutului
ne creşteau pe buze.
Şi ne întrebam mereu,
unde ne-am rătăcit prin tinereți
enumerând toate cluburile
şi cenaclurile tinerilor poeți.

Doar ploaia măruntă de azi
peste umbrelele îmbrățişate de frig,
pe partea noastră de stradă
era mai cald cu doi covrigi.

În dreapta inimii

Mă voi ascunde în steaua vorbitoare de oameni,
de iubirile ei nenăscute, voi păşi,
ca şi când de tine îmi vorbeşte,
ca de ape preasărate ce aruncă epavele în cer,
să aibă stelele vorbitoare de păcate
cu cine copilări.

Caut şi caut un loc să descopăr
ce-aş mai putea în tine iubi,
în ce stea vorbitoare de vânt şi de păsări
te-aş mai putea îndopa cu diamante şi aur,
ca pe-un gâscan sfătos din curtea bisericii.

Tristețea asta e fecioara lui “niciodată”
ce îşi plânge năfrămile timpului
cu ochii mei vorbitori de tine,
când stelele născătoare de chipuri
mi te-au lăsat în dreapta inimii,
să te mai iert încă o dată
pentru tot, pentru tot ce nu vei spune.

Scrisoare

Am mai rămas o vreme să-ţi scriu
cu mâna acestea ce de-abia mă ascultă,
în trupul vlăguit, aproape ucis,
pentru liniştea mea şi pentru sufletul meu,
doar pentru el ţi-am scris.

Tu mă iartă de cele ce te-am rugat
şi mă iartă că nu mai pot scrie,
nici despre viaţă, nici despre moarte,
nici despre făţărnicie,
m-ai salvat încă o zi
atunci când scrierile mi le-ai primit,
azi mi-e aproape imposibil totul
în afară respiraţie,
iar de lacrima înecată într-o iubire interzisă
o să am grijă să o înghit la asfinţit.

Am mai rămas o vreme să-ţi scriu
cu mâna asta ce de-abia mă ascultă,
Acum voi pleca,
infinitul mă joacă pe degete
şi-ntr-o tăcere desculţă
vrea să îşi ceară iertare
pentru atâta dragoste.

Sfârşit de septembrie

Încă îmi şade sfios pe perete
calendarul de anul trecut
cu ultima zi a lui iulie încercuită,
celelalte luni, celelalte zile
au urechile ciulite
şi ne întreabă în şoaptă,
când ne împăcăm.

Dacă-ţi faci rânduială prin odăiţă,
mai păstrează încă o vară ziua aceea
să-mi ţină de cald şi de urât,
să mă respire
şi în urechi să-mi fie cercei,
iarna asta, ai văzut şi tu,
s-a pornit mai devreme,
mult mai devreme ca de obicei.

Aşa mică şi fragilă,
n-o dau pe nicio zi de mâine,
vreau s-o am în minte
fără niciun fel de falsă iubire,
vreau să-i adulmec stările,
starea aceea de graţie
a frunzei şi a lacrimei,
ele două s-au întâlnit
şi ne-au frunzărit,
până la urmă, călcându-ne.

Când s-au pornit ploile,
ale mele din toamna asta,
s-au îndulcit pe acoperişurile viilor,
o să le iau şi cu frunzele tale
o să fac o dulceaţă
între coperţile
acestui sfârşit de septembrie
şi cu un pahar cu apă rece
o să te pregătesc
într-o farfurioară din porţelan de Bavaria
să te mai rătăcesc
până o să cred că ai venit în vizită.

Aşa mică şi fragilă,
vreau s-o ţin minte
să mă cuibărească
şi în urechi să-mi fie cercei,
iarna asta, ai văzut şi tu,
s-a pornit mai devreme,
mult mai devreme ca de obicei.

Dacă-ţi faci rânduială în odăiţă
Să nu uiţi, să nu uiţi…