Poezii de Darie Lăzărescu

Sufletul negru al cuvântului

Cum mijești privirea după omul
alergând departe pe câmpia încremenită în gerul lui ianuarie,
așa scrutezi sufletul negru al cuvântului
pe hârtia albă. Vei fi martorul unei sinucideri perfecte. Ori fericitul
părinte al unei nașteri fără de seamăn în veac. Mai știi?
Poate se va scrie cu sânge,
poate cu floarea de gențiană ori cu ultimul țipăt
al unei specii pe cale de dispariție. Poate
cu sufletul tău.

Sufletul negru al cuvântului
la granița dintre viață și moarte -
îl scrii și-l ștergi și iar îl scrii,
și femeia stinge lumina clătinând din cap a mustrare
și soldații se-ntorc cântând la cazarmă.
Se face noapte de tot
și ești deodată mai cuminte
ca un cuvânt vechi
din ethymologicum magnum. 

(............................................................)

Cine se leapădă de iubirea dintâi,
de secunda aceea de nedescris în cuvinte-
( pentru că ea nu poate încăpea în cuvânt,
nici în culoare, nici în sunet- poate doar
în mașinăria neunsă a universului)

Cine își neagă nașterea, căsătoria și moartea-
acela nu se poate considera
nici măcar o bătrână celulă auriculară
în implozie controlată. Nici pernă
pentru odihna celui ostenit de viață,
nici apă de stins setea celui însetat,
nici bucată de pâine pentru săracii lumii.

Acela- zic- să nu-și găsească aleanul în veci
și facă-se însuși stâlp de sare-n pustie,
lacrimă de câine bătrân
în căutare de casă la curte.
Cuc fără cuib...

Frumoasă mai e poezia pe care n-o scrii

Stai la masa de scris și ea nu mai vine. Bei un alcool anonim
cu un amic anonim și ea nu mai vine. Scrutezi orizontul
către punctul de fugă promis. Îți vezi rudele sărace emigrând
pe sub stelele fixe, le strigi: unde vă grăbiți, neisprăviților?

Poezia, când vine, ți se așează pe umăr,
cam pe partea nevăzută a inimii,
nu răspunde la întrebările tale lumești.
Poezia, când vine, e neam de curvă. Te vinde,
te cumpără pe un singur cuvânt:
nevermore.

Nu există bucurie mai mare

ca aceea de a-ți vedea copiii îmbătrânind lângă tine,
când vine vremea să le aduci mâncarea în castroane de lemn
și-i privești mustrător cum le scapă lingura din mână.
Atunci să le spui: uite că ați ajuns și voi ca mine! Tremurați tot anul
ca frunza salcâmului,
iar iarna să intrați în amorțire
(vă consumați, adică, rezerva de tinerețe).
Visați colorat. Doar visați.
Spargeți semințe la colț de stradă. Fluierați
după femeile din veacul trecut. Visați
la o dragoste cu program prelungit. Dimineața vă faceți pachetul
cu șuncă și margarină. Mergeți pe bicicletă
la birourile voastre albastre unde moartea zâmbește larg
cu miliarde de pixeli. Treaba voastră,
însă vă zic: nu există ceva mai frumos
decât răsuflarea de înger
servită în castroane de lemn.

Scara

Cui i-ar trece prin minte vreodată
să mă mântuiască, și-ar pierde vremea cu mine cel puțin o mie de ani.
Obișnuit sunt eu să rescriu poveștile casei mele, să șterg de praf
icoane cu sfinți păgâni; să recompun mica apocalipsă din dormitor.
Toate cuvintele noi reinventează păcate vechi. Absolut toate se-ntorc.
Numai tu, Doamne, cu istoriile tale ieftine,
numai tu nu.

Trece omul sărac pe sub ferestrele mele. Aude greierii cântând
în scândura patului. Femeia vieții mele scoate dintr-o lacră secretă
artefacte de fericire; îmi toarnă-n pahar
băutura ochilor ei verzi. Îmi spune: eu te-am născut să repari streașina,
pereții care se dărâmă sub ploile astea interminabile. Eu te-am iubit
mai mult decât pe toate fabricile și uzinele patriei. Ți-am cârpit cămașa,
te-am vindecat de târfele tale. Iar tu,
tu te holbezi, seară de seară, la scara aceea
a lui Ion scăraru- urcată, coborâtă
de neamurile noastre sinucigașe.

Gospel

Dacă doriți,
ne putem vedea în viitor- cânta un gospel,
unii mai obosiți decât alții. Unii încă verzi,
în stare să urce golgote, alții abia cărând
clasicele sacoșe de rafie. Cei mai mulți duhnind a singurătate,
îndrăgostiți de femei fără corp;
experți în compunerea de scrisori parfumate,
returnate mereu fără răspuns. Ne putem întâlni
să ciocnim un pahar la cârciuma Chiralina. Poate reușim
să schimbăm două vorbe cu fata din vis. Mai știți ceva despre ea?
Mai trăiește? Încă se mai dezbracă în fața ferestrei?

Ne putem întâlni la o șuetă în viitor. Vom bea făcând bruderschaft.
Vom tăcea mai apoi, privind insistent în lungul Căii Regale
soldații mărșăluind fericiți către
cazarma inimilor sfărâmate.

Poeții ca și bețivii

au aceleași ambiții neroade
de a li se da dreptate chiar când te mint de la obraz.
(de fapt mint din zori până-n noapte) ; mint că ar fi nemuritori.
Mint că au iubite care nu-i părăsesc
la cea mai mică metaforă neinspirată. Sunt convinși
că dețin adevărul unic despre viață și moarte;
cred cu tărie că mama și tatăl lor n-au existat vreodată,
ci doar niște icoane frumoase lăcrimând bizantin
când inspirația se lasă așteptată.

Poeții ca și bețivii
au insomnii chinuitoare
pe partea cealaltă a lumii numai a lor, nu ca noi,
locuitorii dormitoarelor unde nu se-ntâmplă nimic.
Uneori ațipesc- totdeauna în poziția fetusului.
Uneori se nasc- bătrâni și înțelepți și naivi.
Alteori mai și mor- pe buze
cu adevărul lor tâmp, zâmbitor și alcoolic.
Birtașul închide după ei ușa, e târziu: mâine
va scrie alte ferpare
în caietul băutorilor pe datorie.


Istorii

Iubito, de-o fi să ne pierdem mințile
din motiv de alcooluri sau de dragoste în exces,
să coborâm, draga mea,
într-unul din canalele memoriei colective. Să-ți cânt
hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, ori altă tâmpenie,
într-o beznă desăvârșită. Tu, care miroși ca Sulamita
a mirt și a tămâie, tu, alături de mine, să te strecori
prin hrubele duhnind a transpirație veche de o sută de ani,
prin întunericul săgetat de jăraticul a mii de țigări-
nămolul fosforescent al infernului.

Și întorși la căsuța noastră de turtă dulce
de pe strada inimilor sfărâmate,
se cuvine să povestim frumos
despre urâții lumii ăsteia parșive:
ciungul de la Lepanto, cocoșatul de la Notre Dame ,
șchiopul de Petru, orbul din Brăila-
istorii care de care mai picante.

Iar la sfârșit poate o să aducem vorba- în treacăt!
și despre cei mulți din Gara de Nord
care își transportă întreaga viață
în sacoșa de rafie.
Să-i urmărim cum coboară
până-n al nouălea cerc, în timp ce noi
scrutăm orizonturi liliachii
prin hublouri de chihlimbar,
iar papucii noștri așteaptă frumos aliniați
în fața ușii.


Ca și cum aș fotografia un seism

N-am să mai scriu despre tine. Nici în somn,
nici în miezul de zi.
Ar fi ca și cum aș fotografia un seism
ori moartea lentă a unui fir de iarbă.
Și asta- crede-mă- nu se poate.

Și dacă te-ai schimba la față,
cu viața pe viață călcând,
tot m-aș întreba ce mai cauți tu
în piatra de alexandrit (niciodată
aceeași pe degetul păcătosului cu trupul).
Aș fi în impas ca un râu subteran,
ca un tren cu destinația necunoscută. Ca un înecat vechi
compătimit cu false regrete
pe o plajă din Vama.

Și asta- crede-mă- nu se poate.
 

Pe strada Regală

chiriaşii aruncă în noi cu fulgere globulare-
balcoanele rococo se cutremură de uralele
într-o limbă de sorginte indică/
circulă zvonul că iar s-a aprins
felinarul roşu la tanti Elvira-

fumăm în pumni bem sastisiţi
un şvarţ cu miros de hrubă veche/
înjurăm guvernul/ ne ţinem
încă bine de coloanele cu gorgone
cineva ne spune- hei trecutul e mort
ura şi la gară –dintr-o fotografie de epocă
ne priveşte o doamnă brună cu voaletă
şi aluniţă plasată sfios
deasupra sexului ei orbitor-

o cât ne-a iubit/ ne-a iubit pur şi simplu
şi absolut pe gratis în cealaltă viaţă-
pentru că vorbeam fluent franţuzeşte/
pentru că purtam dezinvolt la rever
o garoafă ca o hemoragie misterioasă
şi când puţin ne păsa dacă am fi murit în duel
cu ultimul vinil his master voice 

Gara de Nord

În Gara de Nord nu se vorbește tare. Nu se strigă
după iubita care a greșit linia, deși i-ai repetat că nu e bine-
nu e bine să călătorești cu o locomotivă cu aburi care te poate duce
într-o gară mică de câmpie, cu peronul pustiu. Cu un cer presupus
unde nici stelele din Alpha Centauri nu se mai aprind.

În Gara de Nord se tace, se merge cu capul în jos. Nu se răspunde
la bună seara. Nu-i oferi necunoscutei o țigară și-un foc. Nu-ți povestești
biografia săracă în evenimente majore. Scoți din buzunar
ultima scrisoare primită de pe frontul de est și te prefaci că o parcurgi cu atenție:
“Nu mai e mult și mă voi întoarce la voi, mi-e dor de mă-ta,
sunt sănătos, ceea ce vă dorim și dumneavoastră la fel”. Semnat-
INDESCIFRABIL.

În Gara de Nord,
până și scrisorile de pe front
se citesc în gând.