Poezii de Diana Sava Daranuța

Colindătorii

Gerul ne-ndemna la joacă într-o lume albă-dalbă,

Desenând povești la geamuri, ne chema șiret afară,

Dar în ziua ceea sfântă, mai uitam de ghidușii,

Așteptam de-un an minunea, noi, o ceată de copii...

Ne-mbrăcam în mare grabă, încălțam ciorapi din lână,

Învățasem și colindul în mai mult de-o săptămână.

Și găteam câte o traistă, ce părea că fund nu are,

Să n-avem pe urmă vorbe, că n-a fost încăpătoare...

 

Cu broboada înnodată, într-un fel de “modă nouă”

În suman gustat de molii… împărțeam sătucu-n două,

Prin troienele înalte, îndrăzneț croiam cărare,

Ne intra podoaba iernii în papuci și-n buzunare…

 

Nu conta la brâu omătul, ori că pișcă aprig gerul,

Cu trăistuțe și toiege noi porneam cu “leruI lerul”…

Și cu alți pitici de-o seamă, adunați de prin mahală,

Ne făcusem, încă vara, o anume socoteală:

 

Unde-I casa mai aleasă și portița e mai mare?

Unde ne vor da colacul, unde nuci, unde parale…?!!

Și când iarna nemiloasă ne-ajungea la os cu frigul,

Ne certam în dosul porții: Unde e mai bun covrigul...?

 

Se-auzea colindul,  sfântul, rătăcind prin ulicioare,

Ne credeam adulți și aprigi, când băteam în porți mai tare...

Și-așteptam pe după ele, cu “ne dați, ori nu ne dați”

Să ne cheme  gospodina,  pe o prispă: -“Hai, intrați!”

 

 

Și era o bucurie, când în traistă cu răbdare,

Se-auzeau foșnind, a poftă, dulcile zaharicale!

Cel mai des primeam pe vremuri, nuci din celea, învechite,

Ce ni le turnau din poală gospodinele zgârcite...

 

Clopoțelul câte-o dată, mai uita să cânte, frate,

Tremurau și mâini, și limbă, și picioarele-nghețate...

Mai ștergeam cu mâneci aspre, câte-un rând întreg de...muci,

Și duceam ninsoarea-n spate, tot visând la turte dulci...

 

Unii gospodari de seamă, mai puneau lanțug la poartă,

Noi le asmuțam dulăii, răzbunându-ne cu-o latră...

Alții ne primeau cu suflet, ne dădeau colaci și mere,

Ne-arvoneau și pe la anul, să le-aducem mângâiere...

 

Uite-așa, stropșind zăpada, ne-ndemnam unul pe altul,

Când la deal și când la vale, mai uitam în gard colacul...

Că era greluță traista, dar era un dulce chin-

Cei săraci dădeau mai multe, cei bogați, dădeau puțin...

 

Ne feream, să nu dăm ochii cu flăcăi din alte cete,

Că s-ar fi încins bătaie și ne-ar fi luat la ceteri...

Doar era știută legea: Să nu trecem de mahală!

Că de ne prindea vre-o unul, ne lăsa cu traista goală...

 

Și ningea, ningea din ceruri...prin nămeți și prin zăpadă,

Înc-un drum, încă o poartă, ne ademenea-n ogradă...

Nu puteam pe-alături trece, fără să aducem veste

Că Isus, Mântuitorul se nascuse într-o iesle...

 

 

 

Și pe drumuri câte-o dată, ne-abăteam de la cântare,

Ne făcea din ochi ghețușul, lustruit, oglindă mare...

Și zburam voios pe traiste, încălzindu-ne puțin,

Ne opream, tocmai, în vale...lerui, ler, ducând colind...

 

Răgușite voci spre seară, se-ntorceau cuminți acasă,

Având nasurile roșii și de geruri- fruntea arsă...

Scuturam, grăbiți omătul, adunat în zi senină

Și ca țurțurii de gheață, tremurând, cădeam în tindă...

 

Mama ne certa, sărmana, dar, ne aștepta cu dorul,

Și ne învelea cu șalul, și ținea călduț cuptorul...

Iar dojana, meritată, se lipea ca pâinea caldă,

Când îi povesteam ce nucă, ne-a dat zgârca cea de babă...

 

Și-apoi, deșertam averea, adunată cu răbdare,

Împărțeam din acadele și gustam zaharicale...

Iar colacii și covrigii, îi lăsam pe altă dată,

Ascunzând pe sub saltele, trei bănuți și-o ciocolată...

 

Uneori, aveam regrete și tânjind priveam la ușă,

Că, uitasem, să mai trecem la vre-un moș, la vre-o mătușă...

Mama ne-arăta vărguța, ce-o ținea de veghe-n cui:

-Ia mai stați și voi acasă, nu sunteți a nimănui!

 

Noi, deja, știam ce-om face și la anul care vine,

Care ne va fi colindul, unde ne-om feri de-un câine...

Se lăsa încet amurgul și bătea-n ferestre gerul-

Pe cuptorul cel de basme, adormea și lerui, lerul...

 

 

 

Țara mea cu suflet de femeie...

 

Țara mea, cu suflet de femeie,

Vaduvă în ochii de bărbat...

Cât de mulți încearcă să te-nșele,

Cu obrazul gros în poartă bat!

 

Din ograda veșnic primitoare,

Nu poți șterge urme de bocanci!

Răni și cicatrici la gust amare,

Strigă din obraji imaculați...

 

Ai tot plâns în pernă, umilită,

Cu baticul negru sfâșiat.

Și-ai purtat cosița despletită

Într-un bocet din infern scăpat...

 

Și te-au poreclit: „STRUGUR DE POAMĂ”!

Când ți-au pus portretul pe o hartă,

Și smulgeau “bobițele” din tine

Că plângeau copiii după poartă.

 

În genunchi, cerșit-ai îndurare,

Când treceau cu glontele fierbinte,

Când ti-au dat ciubote și lopată,

Să le sapi copiilor morminte...

 

Te-au lăsat apoi cu limba frântă,

Și cu sufletul cuminte, răstignit!

Tu ai plâns, dar n-ai avut cuvinte

Și nici glas în drum spre răsărit.

 

S-a pătat de sânge busuiocul,

Și-a rămas de veghe-n păretare,

Lângă poze vechi, între prosoape,

În acea micuță- CASĂ MARE...

 

IA ta cu doru-n cruciuliță,

O mai ții sub lacăt încuiată.

Ti-au luat și fotă, și catrință

Și-ai rămas, femeie... dezbrăcată...

 

În ograda ieri, înfloritoare

Azi, se bat cărările cu spini.

Cei rămași copii- se duc în lume

Și cresc flori de dor printre străini...

 

Timpul nu le vindecă pe toate,

Poate doar, durerea o ascunde.

Dacă a crăpat granitu-n patru,

Inima de om ce poate spune?

 

Azi, te uiți cu dor în depărtare

Îmbrăcându-te în visul tricolor,

Mai visezi la ziua cea cu soare,

Să întorci copii la vatra lor...

 

Și privești a Prutului oglindă,

Mai căruntă, dar frumoasă ca o zee!

Și îti prinzi în plete busuiocul-

Țara mea, cu suflet de femeie!

 

 

 

 

Pleacă brazii din pădure...

Arătând ca niște principi din poveștile cu zmei,

Strălucesc în case brazii, și-n ogrăzi, și pe alei.

Sunt măreți ca niciodată, îmbrăcați "la patru ace",

Cu o lume la picioare, ce-o să cânte și-o să joace...

Printre globuri și ghirlande cu lumini amețitoare,

Nu le vede nimeni ochii, ce-au rămas pe veci în zare...

Și când darurile toate se ascund în poala lor,

În decor de sărbătoare se sfârșesc încet și... mor...

Și când voci le cântă, iarăși, despre brazi cu cetini verzi,

Doar aroma de pădure se mai scurge printre crengi...

An de an, ca niște principi, fermecați, și fără grai,

Pleacă brazii din pădure, să ocupe loc...în Rai...

 

 

 

În două anotimpuri

 

Îmbătrânesc din nou gutuiele-n verandă,

Cu ochii blânzi, de geamuri, flămânde se lipesc.

Privirea lor gălbuie se-amestecă în iarnă,

Dansând cu fulgii valsul, acela, vienez...

Din chipuri de lumină, fantoma unei toamne,

Nu vrea deloc să plece, învălmășind cămara...

Făcând dintr-un perete și dintr-un geam hotare:

Afară-i iarna rece, stăpâna-n casă - toamna...

Învăluie odaia parfumul de gutuie,

Împrăstiind dulceață între pereții singuri...

Se-acoperă cu riduri esența amăruie,

Și-mbătrânește dorul în două anotimpuri...

 

Spovedanie...

Părinte... poate am iubit prea mult?

Și cineva mi-a aruncat in vânt iubirea,

Că s-au lovit de stânca și-au căzut,

S-au sfărâmat aripi cu nesimțirea...

 

Și-am mers pe jos, la capăt de pământ

Să le adun, să-mi strâng din cioburi trupul,

Dar n-am gasit, decât, un pumn de scrum,

Ce nu-și mai ține minte inceputul...

 

Părinte...pe un drum întortochiat,

Credeam că, întâlnit-am - “bunătatea”...

Ce înrobită și în lacrimi m-a rugat,

S-o scot din lanțuri, dându-i libertatea.

 

M-am repezit cu sufletul deschis,

De mi-am jertfit și visuri, și avere...

De fapt, tăiam în mine cu-n cuțit,

Încătușându-mă în lanturile grele...

 

Și am căzut rănită la pământ,

De umbra cea trimisă, să mă-nșele.

Mă-ntreb: -Părinte, unde am greșit?

Unde-i sfârșitul drumurilor mele?

 

Printre “prieteni” ce prieteni nu pot fi,

Când am căzut, ca pasărea răpusă,

Mi-au pus pe cap coroana cea de spini,

S-au departat rânjind, cu “mii de scuze”…

 

 

Mi-au amintit apoi cu glas uscat,

Să le întorc bucata cea de pâine,

Și au plecat din suflet, încălțați,

Uitând ca, le-am făcut atâta bine…

 

Părinte…am ajuns să mă ntreb:

-De unde am venit pe astă lume?

Atom cu suflet într-un veac smintit,

Magnet ce strânge-n lanț amărăciune…

 

Și dacă, nu doresc să mă prefac?

Și dacă nu mai cred în vorba moale?

E vina mea ca nu pot să mă-mpac?

De-aș răbufni…aș arde totu-n cale!

 

Părinte…am plecat obraz de-atâtea ori,

Să mă smeresc…tot asta, îmi vei spune!

Eu n-am uitat de Dumnezeu…mai rar,

Dar tot trimit prin îngeri rugaciune…

 

Eu știu, El nu m-a parasit nicicând,

Și mi-a trecut prin sită: oameni și cărare,

Ca mai departe să privesc, s-aud, s-ajung-

Dar, tot mă doare inima din carne…

 

Părinte…sunt și eu un om micuț

Și te întreb, ducându-mi Crucea și menirea:

-Când Dumnezeu e dragoste și har,

De ce se pedepsește crunt iubirea?