Poezii de Elena Săidăcaru

1. Doru-mi...

Zămislit din ochi căprui,
Protestând paloarea lui,
Mă oprește și mă-ntreabă;
-Cât, prin lume mai ai treabă?

Timpul trece-, i dărâmat,
Că lucruri n-a îndreptat...

Obosit sunt de-așteptat
Ca și timpul ...devastat !

Mi l-am prins și strâns în mine,
Ca să-l simt, de unde vine ?
Să-i mai dau și lui putere.
Poate asta e ce-mi cere...

Să-l alint, să mă-nțeleagă,
Că nimic nu poa' să dreagă,
Dacă chiar el mă zorește
Și mă strânge iar în clește !

În semn că mă dojenește
Și că...și el mă iubește,
M-a cuprins c-un alt izvor
Susurând năbușitor...
Ooofff, de Dor , toate mă dor !

2. Eșți întâiul meu alint

Ești povestea cea mai veche.
N-ai avut și n-ai pereche.
Ești cununa unei case
Și frumosul
de pe glastre,

Vocea dulce și blajină
Care pruncul îl alină.
Ești o carte ce citesc.
Tu ești steaua ce-o iubesc.

Ești întâiul meu alint
Mamă! Ești primul cuvânt.
Tu ești leagănul curat,
Și puterea ce mi-ai dat.

Ești dorința din durere,
Lacrimă de mîngâiere.
Ești senin de dimineață,
Tu ești pace și speranță.

Tu încui și descui porți,
Guri închizi atunci când poți.
Tu ești îngerul cel sfânt,
Tu ești cheia pe pământ.

3. Pâlcușorul tău cu flori
( dedicată mamei care mă privește de Sus.)

M-au luat gândurile-n brațe
Și m-au dus în prag de dor,
Înc-odată să-mi arate
Unde-am fost un puișor.

Parcă te vedeam prin casă,
Mamă, mama mea frumoasă!
Clipa, veșnica stăpână,
M-a trimis și prin grădină.

Vișinul dintre narcise
Era-mpovărt de vise,
Și gingașe lăcrămioare
Erau reci, usturătoare.

Nici parfumul de zambile
Nu-și mai amintea de mine.
Toate mă priveau senile
Întrebându-mă de tine.

Cum știau că-i sărbătoare,
Toate, ca odinioară,
Erau încă-n așteptare.
N-ai venit. A câta oară?

Rostul nu-și mai are rost
Nimic nu e cum a fost.
Pâlcușorul tău cu flori
E cu tine printre sori?

4.Lacrimi împletite-n dor

Mi-e primăvara pe-asfințite...
Încep să îmi aduc aminte
Cu nostalgie și tristețe
De ce-am avut în tinerețe.

Cu drag mi-aduc aminte
De tot ce am lăsat
Acolo-n locuri sfinte
De unde am plecat.

Aveam de toate-atunci;
Părinți, surori și frați...
Deși n-aveam avere
Eram oameni bogați.

Azi îmi lipsesc vecinii
Toți oamenii din sat.
Îmi
lipsesc și colegii
Cu care-am alergat.

Stăteam în vechea casă
Cu toți cei nouă frați.
Mâncam cu toți la masă,
Dormeam îndestulați.

În sărăcia-ne de minte
Nici noi nu-nțelegeam
O, Doamne, Doamne sfinte
Cât de bogați eram.

A trecut viața ca o dramă,
C-au plecat tată și mamă
Cu trei frați în mormânt,
Și-abia acuma văd
Cât de săracă sunt !

5.Nu te mai poți legăna

„Codrule, Codruțule”
Unde-mi pleci Drăguțule?
Nu te mai poți legăna
Te spintecă și te ia!

Cum Brâncuși dincolo zace,
Tot așa și Masa-i tace.
Doina nici ea nu mai cântă
Fiindcă nimeni n-o ascultă.

În Poartă nimeni nu sărută,
Și pe-aceea or s-o vândă.
Doar Columna dăinuiește
Și pe toate le jelește.

Lasă-ne și nouă, Doamne,
Lemn măcar pentru
icoane,
S-avem la ce ne-nchina,
Pe dușmani dracu să-i ia ,

C-au distrus o țară dragă
Și pe noi de-acas' ne-aleargă.
Cine-o mai poate salva
Doamne ! E-n nădejdea Ta !

Au furat și fură încă.
Fă, Doamne din ei o stâncă,
Nici umbra să nu-i atingă,
Și nici roua să nu-i plângă,
Doar blestemul să-i ajungă !

6.La intrarea-n parcul vieții

La intrarea-n parcul vieții
Printre anii tinereții,
M-am oprit între castani
Pe băncuța dintre ani.

Încă se auzeau șoapte,
Surâzând pe buze coapte.
Tu mă țineai strâns de mână,
Sărutându-mă pe gură.

Altădată, pe alei,
Tu mă așteptai sub tei
Și, privind în ochii mei,
Vedeai infinitu-n ei.

Eram ca doi porumbei
Sub parfumul dintre tei,
Și i-am fost fideli școlari
Iubirii de vreo cinci ani.

M-a oprit apoi salcâmul,
Căci la capăt mi-era drumul.
Știi, salcâmul cel cuminte
Și-aduce de noi aminte,

Dar nu m-a-ntrebat de tine.
Îți știa povestea bine...
Îți trimitem floricele
Și mireasmă pân' la stele.

Pașii anilor cei grei
Nu-i acoperă pe-ai tăi.
Uneori te simt aproape
Alintându-mă cu șoapte.

7.Incertitudinea

Am să mă cert cu tine , Viață !
Oricum, ne-am păcălit pe față
Și încă nu am înțeles:
Am fost iubită sau doar interes?

Ne-am pălmuit și reproșat cu aroganță,
Și ne-nțelegerile ne țin la distanță.
Chiar de-am avea o alianță,
Mai pot avea o palidă speranță?

Am fost cu mine singurul ateu,
Dușmanul propriu mi-am fost eu,
Și lupta cruntă ce o duc cu mine
E, ca să nu te pierd pe tine.

Te vreau, Viață, liniștită,
Să pot
iubi, să fiu iubită.
Nu vreau nici bani, și nici averi.
Vreau un buchet de mîngâieri.

8.Aș fi vrut să fiu copac

Aș fi vrut să fiu copac,
Să știu umbră cui să fac.
Să nu fi știut de dor,
Nici să fi simțit fior.

Aș fi vrut să fiu copac,
Să știu ca și el să tac.
Roadele-mi să le ofer,
Nimic înapoi să cer.

Mîngâindu-mi rămurele,
Aș fi iubit păsărele.
Și știam de ciripeau,
Că și ele măiubeau.

Aș fi iubit buburuze,
Gâdilindu-mă pe frunze.
Aș fi iubit ploaia, vântul
Răcorindu-mi întreg trunchiul.

Aș fi plâns numai cu frunze,
Toamna-așa să se amuze.
Să m-aplec când bate vântul,
Neștiind cum bate gândul.

Aș fi vrut să fiu copac,
De iubire să nu zac.
Să nu fi știut de ură,
Nici de câte se îndură.

9. Setea

Aș bea vinul din potire,
Dar mi-e sete de iubire.
Nu vreau vin, nu vreau nici apă
Cu ea caii se adapă!

Secetă îmi e de-o viață.
Doar gustasem din speranță.
Vreau acu-n-al meu potir
Doar un pic de elixir...

Ți-aș vrea clipa din privire
Pentr-o veșnică iubire.
Lacrima să-ți beau cu foc,
Timpul să opresc în loc.

Să-ți separ din lacrimă
Dorința de patimă,
Căutând prin mîngâieri
Șoapte și dulci sărutări.

În cupa mea plină cu vise
Sunt speranțe necuprinse.
O ciocnesc spre împlinire,
...Și-a iubirii nemurire...

10.Adună-mă iubite

M-am risipit, iubite,
De-atâta așteptare.
Prin clipe rătăcite
Pierdute în uitare.

Adună-mă din frunze,
Mă strânge din petale,
Picură-mi alint pe buze,
Ascunde-mă-n brațele tale.

De prin clipe
obosite,
Ce se pierd acum în cale,
Hai, adună-mă iubite,
Dă-mi săruturile tale.

Dintr-un anotimp cu soare,
Din albastru-i infinit,
Mă adună pe-nserare
Cu steaua ce-a răsărit,

Și din gândurile-ți ploaie
Mă adună cât mai poți,
Și-n a inimii odaie
Mă iubește-n miez de nopți !