Poezii de Elisabeta Isanos

GLORIA EPAVEI

Voiam să ies din nou la suprafață
așa cum sunt acum de șlefuită,
mai fină decât ácele de gheață,
cu perla soră în adânc dospită,
pe funia mării aș călca îngust
stârnind arìpi, aplauze înalte,
cu spumele țâșnind din valuri sparte
șampaniile s-ar desface brusc,

ce frământare ar începe atunci
pândind ivirea care nu mai vine,
și țărmurile s-ar certa pe mine
zvârlind cu vești din ce în ce mai lungi,
în sân adâncul îmi înfipse crinii,
mi-am pus pe umăr pescăruș de pază,
șiroaie din mătăsurile mării,
să urc încet spre seara-ncoronării,
rujată viu cu purpura ruginii,
sunt ziua-n care timpul nu lucrează,
îndrăgostită și mereu holteie,
sunt Eva mării, Venus, Galateea,
nici urmă nu-i de mine în oglinzi,
doar bradul de catarg și umeri grinzi,
sunt goliciunea însăși, doar femeia.


LECȚIA DE ANATOMIE

Lipseşte-o piesă din îngemănare,
pulsează-n locul inimii absente
un gol, o umbră neliniştitoare,
sălaş de îndoieli şi erezii,
pe-acolo sângele se scurge sterp
ca să se-ntoarcă proaspăt la culoare
precum pustiul mării într-un verb,
când ciocăneşti acolo sună a noapte,
a limbi de sare-ncremenite-n peşteri,
la inimă când baţi trezeşti ecouri
din râvna Anei puse-n zid de meşteri;
să fi uitat Acela ce mi-a dat
un trup făcut din toate câte două,
ori gol anume-n dreapta mi-a lăsat
pentru sclipiri care-ar urma să vină,
însă se află doar în altă parte,
cum uită maistrul în metale lipsuri
pentru o perlă încă prea străină,
pentru rubin ascuns în pietre sparte,
cum în alt piept la fel de unic bate
întrebător un bulgăre de lut
gata să-mi pună mie şi eu lui
o inimă de-a doua unde nu-i,
plusând cu viaţă pentru plus de moarte...?

COPIL

Câştig pământ de unică vedere,
cuceritoare-nfig în mâl carena
corăbiei ca ţipla de uşoare,
mă furişez sub ceruri neatente
(pe mine m-au uitat la umbra hranei,
dar nu mă plâng, mi-e bine ca în pâinea
împletită ce-o umpleam în sânul mamei
unde nu iese niciodată soare),
sunt veşnicul copil, am doar secunde,
iar timpul gros nu-mi nimereşte vena,
şi toate-s decât mine mai urgente,
numărătoarea perindând nisipul
sub norii prinşi cu altele se-ascunde,
mă mişc, îngân, îmi pun arípi de ceară,
când trebuia corabia să-mi ardă
în jocul de oglinzi al Siracuzei,
îmi picură pe uscăciunea buzei,
le simt răbdarea-ntinsă ca o coardă.
E-un fulger în trecut, de ieri - ninsoarea,
mă-ncrunt, mă zvârcolesc, şi plâng, şi strig,
dar nervii floare s-au făcut pe gură
ca mucegaiul peste prospătură,
mă pierde într-o noapte pe nimic
aruncătoarea zarurilor, marea.


MARE SAU ȚĂRM

Mreană pe ţărm, mireană-n ape,
cine să-mi pună fest pe oase,
călugăria de mătase
a înotului ori simplul mers?
Mă-nec şi-n aer şi în vers,
ca într-o zi străin trăită,
ce răsucire-o să mă scape
din aria nepotrivită?
Dar ce minune amândouă,
ce primenire fără seamăn
să-ncerci întruna trupuri noi,
şi pe pământul ferm, şi-n leagăn!
să-ntind numai un vârf italic
s-atingă marea, s-o dezmierd,
ori cu un pinten să mă pierd
de tot pământul de sub talpă?
versul e-adânc, ţărâna caldă.