Poezii de Emil Almășan

Cântec pentru Limba Română

Cât eram de sărac de n-ar fi fost
Limba Română să îmi dea adăpost…

Trupul meu, gândul meu, dar, mai ales,
sufletul meu, cel din stele cules,
s-ar fi pierdut cu totul uitate
de nu erau cuvintele Sale lăsate
deasupra mea a iertare
a iubire și binecuvântare

Doar dragostea Ei a știut cât de greu
am urcat cărările cerului meu

Prin cuvintele Ei, până la stele
au urcat toamna cântecele mele.
Am luat chipul frunzelor
când le-a venit vremea să moară,
și-am înțeles tăcerea cât poate să doară
când rătăcești pe pământ
depate de-al nașterii tale cuvânt

Primăvara, mi-a așternut peste pleoape
muguri de cântec, de soare și ape
Iernile m-a troienit cu iubire.
Cerurile ningeau albe cărți de citire
din care am prins a-nvăța
dorul ce bate, de-o viață, în inima mea

Când mi-e teamă sau când mi-e greu
Limba Română mă sfințește mereu,
mi-a dat chip, mi-a dat nume,
mi-a dat locul acesta pe lume,
și toate câte-mi sunt sub soare lăsate
sunt semnele dragostei Ei nemăsurate
prin care de la întâiul cuvânt rostit
m-a vegheat și m-a ocrotit,
și tot în dragostea Ei mă va ierta
când timpul din mine s-o înnopta

Cât eram de sărac de n-ar fi fost
Limba Română să îmi dea adăpost…
M-aș fi născut de-a dreptul uitare
sau tăcere mistuitoare…

Aș fi fost trecătoare țărână
de nu-mi dădea suflet Limba Română

De iarnă

Și se făcea că pleci, tăiau cărare
în depărtare ochii tăi căprui.
Parcă erai un strop de înserare
și cerul tot era al nimănui

Și mă gândeam: de-atâta-nstrăinare
ce-ar mai putea să-ți spună să rămâi?

N-aș fi crezut c-așa de trist apun
frânturi din tine, să-mi aduc aminte
de-ar fi, prin vreme, singur să adun,
poveștile ce-au fost, odată, sfinte

Și mă vedeam, în urma ta, bătrân,
la margine de dor și de cuvinte

Apoi, a nins. Stătea să cearnă
un ochi de sare, pustiit, afară.
Și mă-ntrebam cum poate să se-aștearnă
zăpada fără tine prima oară

Era în noi atâta frig și iarnă.
Orice-aș fi spus era menit să moară

Descântec

Dac-ai veni la mine, Moarte,
şi-ai sta cu mine doar o zi,
ai şti c-ai mers mult prea departe
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Dac-ai vei-ntr-o dimineaţă
şi-n ochii mei te-ai oglindi,
te-ai îmbăta-ntr-un strop de viaţă
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Dac-ai veni la noi acasă
şi-o clipă numai ne-ai privi,
ai vrea să stai cu noi la masă
şi, sigur sunt, te-ai răzgândi

Cu pâine rumenă şi sare
sufletul ni s-ar primeni,
ţi s-ar aşterne la picioare
şi-n locul nostru ai muri

Duhovnicească

De teamă că te-oi pierde am început să beau
izvoare mari de rouă şi câmpuri de omăt;
în fiecare seară în suflet mi te iau
storc liniştea din stele şi tainic mă îmbăt

Sunt ameţit de dorul cernut din Carul Mare,
din sărutarea lunii nu pot să mă trezesc,
pe cerul vieţii mele văd podgorii stelare
din care umplu crame de vin dumnezeiesc

Mi-e inima jăratec şi sufletul arsură,
îţi strâng în palme chipul ca pe-n pahar de vin,
şi-nfăşurat în noapte îl duc, plângând, spre gură
să-l fac icoana sfântă la care mă închin

Duhovnicească-i ora, dar încă suntem teferi
cât lacrimile lumii au dat din pârg în must;
şi-am să mă-mbăt la noapte de zbor şi de luceferi
să pot o clipă numai din taina ta să gust

Libertate

Voi clădi din cuvinte
un trup gânditor,
atât de viu,încât înainte
ne va străluci tuturor

Nu va fi vertical,
nici sferă nu va fi;
e numai cu sine egal,
și nu-l vom putea gândi

E o stare fără-nceput,
care să piară nu poate;
e întrupare de absolut -
o voi numi Libertate!

Psalm

Calea aceasta e fără sfârşit,
o străbat în genunchi, în tăcere.
Până fi-voi, de ea, izbăvit,
rogu-te, dă-mi numai putere

Adevărul...Câte lacrimi adună
întrebări, căutări în zadar!
Doar liniştea, peste tâmple, stăpână,
am simţit-o, mereu, ca un jar

Viața se scurge, străină,
cu taine ținute departe.
Sufletu-i doar o lumină
născută, poate, prin Moarte