Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

ÎN MATCA LUMINII

Îmi caut iubirea în glastre și-n pâine,
O caut în păsări, în ziua de mâine,
În apa pe buze, în ochii de sfinți
Cu- acea disperare a celor cuminți,

Te caut pe tine ca pe-o salvare
A muntelui care răsare din mare,
A stelei ce cade din galaxii
În care nu mor acei oameni vii,

Caut și caut și cern ca-n infern
Păcatele lumii, tânjirea-n etern,
Discern în putința-mi diseminată,
Puterea de-a căuta înca o dată,

În ploaie și codrii, pe aripi de sfinți,
Puterile lumii cu ambii părinți,
În care orfană de vis și pădure,
E doar suferința ce știe să-ndure,

Lasați- mă-n pace, în pacea luminii
Îngropată în florile din matca grădinii,
Acolo măcar, în revolta-mi de seară,
Din mine, un fir de iubire, răsară.

NUMELE MEU E EVA
 

Foșnesc precum frunzișul în umbra ta de pași,

Amintiri ce strigă-n urma celora rămași

În calea ta, calea uitării urmei mele,

A viselor si a iluziilor din ele,

Îmi amintesc cum urca și încet coboară,

Prin gândul meu predat, arcușul tău de vioară,

Ca un prinos jertfit candorii ne-ntrerupte,

Adus în sufletele răvășite, rupte,

 

Înalt, pe notele curate, cele pure,

Pe sufletul obișnuit să le îndure

În chintesența purității absolute,

A tuturor visărilor deja pierdute,

 

Ți-am repetat șoptit, la întrebarea cine sunt,

Că suntem trecători pe-acest pământ de gând,

Vindecătorule, tu prea târziu ai deslușit,

Numele meu e Eva…, mărul e otrăvit!

 

FERICIRE

 

De-o viață îndrăznesc să lupt cu efemerul,

Și am ca ideal de libertate, cerul,

Visez la unica fracțiune de secundă

De bunătate omenească furibundă,

 

Știind că infinitul  este atât de mic

Atunci când din cenușă încerc să mă ridic,

În ochii mei, până la pura lor culoare,

Albastră, sinceră, fragil nemuritoare.

 

Nu știu să pot să-nvăț ușor a abandona

Speranța mea că viața înseamnă altceva,

Mă ține universul în a lui splendoare

Și certitudinea că viața e visare,

 

Visarea întru idealul perpetuării,

Vânt împletit în cozi din capetele zării,

Visare de rotund încolăcit în spire

De infailibilă și pură fericire.

 

IUBEȘTE-MĂ STRĂINE

 

Iubește-mă străine,

Iubește-mă destine,

Iubește-mă in sine

 

Și mai apoi să-mi spui,

În lumea nimănui,

Că sunt a orișicui.

 

Nuîngheța în iarna,

În ropote ce toarnă,

În zgomote de goarnă,

 

Ființa mea jertfită,

Uitată de ursită,

Și ție dăruită.

 

Nu-mi tălmaci în gând,

Al vorbelor vesmânt,

Fără de legământ,

 

Caci vreau sa fiu fărâma

Din partea ta cea bună,

A cerului tau lună,

 

Ce-ți strălucesc în noapte,

Te mângâie în șoapte,

În dorul tău de fapte.

 

Destine greu și trist,

Mă zbat ca să rezist,

Prin tine eu exist

 

Și-n lumea care vine,

Destine tu străine,

Eu, te-oi iubi pe tine!

 

AUTOPORTRET

 

Copacii poartă lacrimi pe frunzele ce mor,

Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,

Trecerea frumuseții, trecerea iubirii lor.

 

Păsările poartă-n aripi dorința lor de zbor,

Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,

Căderea din măreția înalțării lor.

 

Iubirea este uneori doar visul trecător,

Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,

Durerea sufletului blând pătimitor.

 

Copaci și păsări și iubire care moare,

Mă dor trăirile lor trecătoare,

Speranța idealului mă doare!

 

DECLARAȚIE DE DRAGOSTE

 

Regret și-acum că nu ți-am spus că te iubesc,

Cu buzele lipite priveam spre tine, tu iubirea mea

Și încercam să nu mă prăbușesc,

Uitându-te cumva pe undeva.

 

Lumini și soare, voci, o melodie a blândului ceresc,

O teamă că te pierd și cad intr-un necunoscut,

Am vrut să-ți spun atunci că te iubesc

Dar n-am putut iubite, n-am putut…,

 

Alunecând ușor eu am căzut,

M-am smuls din brațul tău și m-am născut…

 

PUTEREA ARTEI

 

Mai am un vis si după,

Apocalipsa-mi vie poate dura o veșnicie,

Mă poate-ngenunchea, poate să rupă

Întregul echilibru spre statornicie,

 

Poate să-nghețe, vise, povețe

Poate să stingă, poate să ningă,

Poate să frângă mâna cea stângă,

Cu care-mparte viață și moarte…,

 

Mai am un vis si după,

În amalgamul amintirilor ce toate vor pieri,

Mă lase clipa doar să sorb din cupă,

Miracolul puterii artei de-a trai.

 

EDENUL TĂU

 

Sunt umbre de crânguri ce-mi umblă prin gânduri,

Ce urcă coboară în muguri de seară,

O seară a lunii -oglindită în ape,

În apele care- au uitat să adape.

 

Sunt ceruri de stele, pierdute, rebele,

Uitate în ochii speranței predate,

Senini prima oara dar care- au murit,

Când visul uitării din ei s-a ivit.

 

Sunt coase tăioase ce rup rădăcini

De suflete blânde și muribunde,

Ucid flori și iarbă și toarnă venin

Pe rana vâltorii din anii ce vin.

 

Superba trăire leșin, nemurire,

Ne frânge ființa trădându-și dorința,

Închide-mi tăgada-n cămașa de forță,

Aprinde-mă dragoste ca veșnică torță,

 

Prin focul rotundei salvări nenorocul,

În cercul de spaimă ce visuri îngaimă,

Prea mult împarțită- ntre bine și rău,

Eu pot fi coșmarul sau Edenul tău.

 

SPERANȚA ÎN ZIUA DE MÂINE

 

Să rupi din pamânt ca dintr-o pâine

Speranța în ziua cea de mâine,

Chiar și-n genunchi daca te-ai ridica,

Se naște- n tine gând dea zbura,

 

Însă te pleci cu tâmpla la pamânt,

Semințele-ți sunt rugile în vânt,

Memoriile-ți din zborul roditor

Care se-mplânta chiar știind că mor,

 

Să bei apoi din cer ca dintr- o apă,

Cu porți de ciuturi care mai adapă

Visuri într- o nostalgie grea,

A ceea ce-ți dorești tu a visa

 

Și nu poți a avea în faptă,

În lumea cea care se vede dreaptă,

Ea nefiind decât un cerc,

În planul alb al mimului inert

 

Și sarea să o presari pe rană

Ca și cum ai trece printr-o vamă,

Fără de scară,doar în simplu zbor,

Un aspru Herodot istoritor,

 

Desparte mâinile în cruce

Atunci când simți că nu mai poți a duce

Trăirea din adâncu-ți mai departe,

Pentru ca nu există moarte

 

Ca refugiu a unui ideal,

Lasă neîmblânzit urletul de cal,

Galopul din panteră și speră,

Șăgalnic, în iluzia efemeră,

 

Prinde-ți o floare la reverul sorții,

Zâmbește-i cu subînțeles chiar morții,

Și rupe-ți din pământ ca dintr-o pâine,

Speranța în ziua cea de mâine!

 

NOI DOI ȘI IUBIREA

 

Secetă, buzele-mi uscate tânjesc,

Apă visează în maluri sărate,

Palmele-mi strânse se unduiesc

Să nu irosesc picături colorate.

 

Eu palma ta stânga, eu prima ta fată,

Tu palma mea dreaptă, visu-mi pierdut,

Aevea alături ca-n vis altădată,

Stinge-vom setea ce veșnic am vrut.

 

Căușul iubirii, din care  sorbim

Veșnic noi doi  cu palmele strânse

Strânse-n priviri, noi nu ne vorbim,

Stergem doar lacrimi neplânse,

 

Eu palma ta dreaptă, tu palma mea stângă,

În lumea de ploi ce laconic se cern,

Setea ucide omul de lânga,

Raiul se pierde-n infern,

 

Dar apa există, curge din stancă,

Curgerea ei n-are popas,

Tu palma mea dreaptă, eu palma ta stângă

Noi doi și iubirea, atât a rămas!

 

ADOPTĂ-MĂ PĂDURE

 

Adoptă-mă pădure,

În mantia mea de om

Făcută săîndure,

Sunt un orfan de pom.

 

Tu piatră fără timp,

Adoptă-mă să-ți semăn ție

Și aruncată din Olimp

Să retrăiesc o veșnicie

 

De vise și iubire

Și gânduri care dor,

Fără nefericire

Nu mă lăsa orfană dar de viitor.

 

Adoptă-mă lumina

Și ține-mă doar trează

Nu mă lăsa străina

Orfanăși de rază.

 

Și-n lumea lină

Adoptă-mă tu cutezanță,

În viitorul care va să vină

Nu mă lăsa orfană de speranță.

 

Pe un pamant arid

Și eu in lumea apelor din ciuturi,

Mă străduiesc să mă ridic,

Orfană sunt de fluturi,

 

Neantul se pogoară

În lumea gândurilor bune

Dar viața tot continuă să doară,

Nu mă lăsa orfană de minune

 

Căci azi tanjesc

Și mi-e din ce in ce mai greu,

Să mă mai regăsesc,

Pe-acest pământ, plin de orfani de Dumnezeu.