Poezii de Emilia Amariei

Gânduri îndoliate

 

Se lasă peste lume-ncercănate

Zvâcnirile iubirii-ndoliate.

Pe cumpăna fântânii plânge cucul

Și noaptea, pe ascuns, suspină nucul.

Se stinge-ncet lumina-n felinare,

Nu mai nechează caii la hotare,

Se ceartă-n vale apa cu arinii

Și nu mai stau la sfat prin porți vecinii.

 

În treacăt își arunc-un „zâua bună”,

Căci se grăbește soarele să-apună.

Căminul se dărâmă de tristețe,

Mor tinerii cuprinși de bătrânețe.

 

Ne tremură pământul sub picioare,

Cad mohorâte florile-n ponoare,

Pridvorul nu se-mpacă cu grădina,

Stejarul își reneagă rădăcina.

 

Suntem săraci și istoviți și cinici,

Ne internăm speranțele în clinici

Și suferim acut de lașitate.

Pământulstrigă, plânge, vreadreptate!

 

Când n-oi mai scrie...

 

Când n-oi mai scrie, un șuvoi de stele

Să plouă pe pământ din gândul meu.

Când n-oi mai străluci frumos ca ele,

Pulsând pe bolta cerului mereu,

 

S-or da deoparte norii într-o clipă

Și-un răsăritsmaraldic eu voi fi.

De clipe-n veci n-o să mai fac risipă.

Dinorișice apus voirăsări.

 

Când n-oi mai asculta cum bate vântul

Și valurile mării cum se sparg,

Când n-oi mai sta de vorbă cu pământul

Și-mi va fi ruptă pânza din catarg,

 

Îmivoilipi de tâmplesânzâiene,

Voi crește iarbaverde în priviri

Și răsfirând albastrul din poeme,

Voi țese ceruri stinselor iubiri.

 

Când nu voi mai privi la tine, soare,

Cum te învârți în clocotu-ți imens,

Când n-oi mai fi nici munte, nici cărare,

Voi tremura în fiecare vers

 

Și voi pulsa în spațiul care leagă

Ființă de ființă, dor de dor,

Căci mi s-a dat un har ce mă dezleagă

De moarte. Niciodată n-am să mor!

 

 

Uneori...

 

Uneori... e furtună, e ger

Și maci sângerează în suflet,

Alteori am stele pe cer,

Când iubesc, când iubesc nu mai cuget…

 

Uneori... bate-un vânt dinspre voi,

Iar corbistau la pândăsubnouri,

Alteori din dureri și noroi

Se aud, se aud lungi ecouri…

 

Uneori... mă mai scutur şi cad

Şi frunzele-mi zac pe trotuare,

Alteori sunt sătulă de iad

Și-aş pleca, aș pleca pe-o cărare…

 

Uneori... nu ajung la cuțit,

Să tai dintre noi toată ceața,

Alteori nu te văd deslușit

Și astept și aștept dimineața...

 

Uneori... sunt un ghem de dureri,

Alteori, nerostite cuvinte,

Uneori sunt un pumn de tăceri

Ascunzând, ascunzând jurăminte…

 

Uneori aș muri, aș muri,

Dar nici morții nu-i pasă de mine!

Alteori liniștea mi-aș găsi

Adormind, adormind lângă tine…

 

Iarnă

 

Azi bate la fereastra vieții mele

Poemul din zăpezile de-argint

Și cad din cer cristale mii, rebele,

Dumnezeiește tot împodobind.

 

Se-mbracă-n straie-alese de regină

Pădurea, ca-n povestea de demult

Și capătă pământul o lumină

De diamante albe strălucind.

 

Sub gheața rece scapătă izvorul,

Tot clipocindu-și cântecul duios,

Își toarce iarna fulgii în fuiorul

Covorului regal întins pe jos.

 

Ce maiestuosalaiprincurți se-adună,

Pe câmpuri îmbrăcând mantale noi!

Povești la gura sobei iar răsună.

Se-ntorc din cărți ai iernilor eroi.

 

E noapte. Iese luna în înalturi

Și scărțâie zăpada sub picior,

Ia forme promoroaca de pe garduri

Sculptată de Maestrul artelor.

 

Eu mă confund cu totul și cu toate.

Pulsează-n mine iarna de cristal,

Turnând în lume mii de nestemate

Ce-alcătuiesc decorul ireal.

 

Ce mareție-în fulgii de zăpadă!

Nicio unealtă n-ar putea crea

Atâtea forme. Numai Tu eşti, Tată,

Neîntrecutîntoate,pururea!

 

Lasați-mă...

 

Lasați-mă cu toții, în câmpul fără floare,

Să pot să-mi vărs ființa plăpândă în pământ,

Să mă sărute vântul și razele de soare.

Să tac. Sa tacă toate. S-aud gânduri tăcând.

 

Să fie o tăcere de plumb și de aramă.

Să împietrească norii pe cerul răvășit.

Oprească-se odată a omenirii dramă!

Înțepenească timpul. Rămână-nțepenit!

 

Lăsați-mă, prieteni, în liniștea aceasta

Să mă opresc din toate trudirile-omenești.

Eu porții-i pun zăvoare și îmi închid fereastra.

Azi părăsesc noroiul mocirlei pământești.

 

Mă duc într-o secundă albastră, dintre spații,

În infinte clipe mă duc să tac pe veci.

Să nu mai cânt în versuri durerea unei nații,

Să nu mai curgă lacrimi peste altare reci.

 

Lăsați-mă doar astăzi! Căci mâine nu se știe

De-or îngheța atomii din mine rând pe rând,

Sau s-or topi-n pământu-ți de jale, Românie.

Lăsați-mă! Tăcere! Nu vreauniciuncuvânt!

 

Învață-mă…

 

Învață-măsă te iubesc,

Să-mi curgi ca viața mea prin sânge,

Să mă sfărâm, să mă topesc,

La pieptul tău când mă vei strânge.

 

Învață-mă să te cuprind

Precum oceanele, pământul,

Sătrecprin tine tremurând,

Ca plopii când îi bate vântul.

 

Cum să te țin la pieptulmeu

Ușor, cumâinile-amândouă,

Dând pace sufletuluitău

Ca ierbii boabele de rouă.

 

Învață-mă din trandafiri

Să-mi prindă viață iarăși lutul

Și cu scânteia-ți din priviri,

De foc să mi se-aprindă trupul.

 

Învață-mă să izvorăsc

Din dorul tău ca o lumină.

Înoricefloaresă-nfloresc.

Învață-măsă-țifiugrădină.

 

Când fluture-mi vei fi prin ea,

Să mi te-așezi peste petale,

Învață-mă să pot vibra

Prin toate gândurile tale.