Poezii de Eugen Pohontu

nimic

vin cu toate zilele mele,
cu dorințele
și căderile zilnice,
vin cu credința
că iubirile mele
trăiesc.

n-am cuvinte,
că-s născut din pământ
și mă rog tot acolo.
n-am vină, doar păcat
și mă-ntorc în voi
iubirile mele
ca un nimic.

pisici cu mers întunecat

pisicile chele au un mers defelinizat,
se mișcă concentric
pe streșini și munți de sare,
doar acolo,
la poale, sunt stâncile goale
precum pisicile
care torc crăpatul zorilor
nedesprinse din cripta nopții.

totul e spus, e-un cer aspru
și-o ceață moale ca o blană lipsă,
e-un dor de-o vară cu noduri

se făcu iar noapte.


mi-e trist imperativ

nu mă chema niciodată-n tine,
n-am vreme, asemeni timpului
nu pot pătrunde ca un înger alb
în stăruința cu care vrei să mă-ngenunchi!

nu stărui în amintirea mea,
n-am simțit încă-nsingurarea aspră,
lasă-mă solubil, răsturnat pe zi,
izvorându-mă, din nou ca umbră!

nu-mi lăsa adevărul, nu știu să-alunec,
nici nu mă așteaptă noaptea cu tăișul ei,
doar lasă-mă într-o tihnă adâncă
mușcând încă o dată dintr-o respirație prea lungă!


poate visăm

ne dezbrăcăm de anotimpuri inventate
precum sfiala ploii murită-n violet,
sunt trist în locuri fără teamă,
femeie!

iubim neatenți la dimineți,
ca și când ne-am fi trezit înlăuntrul nostru
feți frumoși.

nu ne dorim nașterile cum ne iubim morțile
legănate între palme reci
pornite să taie...
între orgolii se moare puțin,
iubito.

între iluzie și adăugare
mă nasc din ape și mă sting pe trupul tău.


rătăcind drumurile

erau niște case fără acoperișuri,
nici ferestrele nu erau toate,
de unde veneam, era noapte.
femeile s-agitau în ritm de salsa,
maramele având ceva din zborul buhei,
nici liniștea nu era alături de noi.

nea Tidu-și făcuse o mână din lut
iar noi plângeam fără noimă
ca la gropăciune, în stânga carafei cu vin.
Doamne, ce deznădejde în case
și-un frig deșănțat,
din mormânturi
doar tu iubito, mai cânți o frântură de lied
din Infernul lui Dante.


un Tomis imperativ

hai să facem mustăți
tristelor figuri desenate-n nisip
înainte de valuri!
să ne mirăm de aripile pescărușilor
cuibăriți printre scoicile negre
în liniștea serii!
să adormim la cântul sirenelor dintr-un veac
în care Ovidiu își blestema soarta
lusor amorum!

să ne dezbrăcăm de vii
a strigat atunci ”profesorul de limbă moartă”!
și se făcu tăcere.
Ba nu! Se răsti ”profetul popular”,
să vină poeții la mine, deoarece
n-au înțeles nimic de la viața asta!

ca spaimă

se-ntâmplă să-mi fii femeie depărtată
cu fericirea hazardată ca un frig,
să-mi semeni noaptea în fiecare dimineață,
ziua, umbrirea ta mă-ncetinește,
mi-e greu să pierd miracolele tale puține,
încă sunt pustnic la poalele umbrei

cămașa mi-e spaimă pe umeri,
arsă de-apăsarea degetelor tale,
glasul devine greu cu târziul,
dor de trup și împotrivire

mai tristă-mi pleci prin taina vinului vechi
pe-acoperișul celest, numai cenușă roșie.


mamă, încă nu știu

atingerea depărtării ca o promisiune limpede,
ca o umbră prin vitralii,
reinventându-se
în noi înșine.

stăpânind frunzele,
visele se strecoară gata rostite,
respir aerul viu al copilului din mine.

marginea secundelor devine vinovată,
încărcându-mă inutil
cu patimă,

tata a înțeles târziu asta.


căutări de sine cu sine

nu mi-s străine senzaţiile muririi,
nuntirile timpului uitat, desfăcut la ochi,
adulmecat de urechile flămânde miresmelor.

cum ai mai vibra într-o lume ofilită,
într-un anotimp răpus?