Poezii de Gabriela Mimi Boroianu

Mărturisire

N-am aripi zborul să-ți adun sub ele,
Nici coaste să te pot cuprinde câtă ești:
Iubire, spirit liber, flori și stele
Și tot o dată carte cu povești!
N-am brațele destul de lungi s-ajungă,

Să-nlănțuie pe poante dansul tău,
O roată ce învârte sentimente, încă,
În crezul sfânt lăsat de Dumnezeu.
Nici pasul nu mi-e, știi tu, prea ușor
Privesc la tine și mă-mpotmolesc,
Cu tot ce sunt, mă-nalț și mă cobor,
Și după tine-ncerc să-l potrivesc.
Și mă hrănesc cu visul de iubire
Născut din zborul genelor pe-obraz,
Mă-mbată cu ambrozie-o privire
Ce mă înlănțuie cu doruri și necaz.
Abdic de bună voie, ne-ntrebat,
Unui surâs ivit pe colțul gurii,
Nebunul ce se-aruncă dezbrăcat
De minte, acolo unde-adastă nurii!
Mă vor ucide poate aruncând
Cu pietre de smarald dumnezeiesc,
Din ochii tăi ce mă privesc râzând
Și voi muri strigând că te iubesc!
Omorâți-mă!

Omorâți-mă în fiecare zi
Din ochii voștri săgeți aruncând
Eu voi renaște iar în poezii
Spre voi aceeași rugă înălțând
Omorâți-mă, precum vă cer,
Cu vorbe de alint și de amor,
Sub greutatea lor încet să pier
Să-mi fie moartea înspre viață zbor!
Omorâți-mă, puneți-mă la zid!
Trageți-n mine, cu dorurile toate!
Ca un nebun, mereu să vă desfid
Și să mă-ntorc apoi râzând din moarte!

Din respirarea ta

Am încercat să mă dezic de tine
Să mă desghioc de starea de iubire
Săpat te am cu litere aldine
În licărul de viață din privire.
M-am descărnat de orice mângâiere
Și oasele durerii i le-am dat
Dar lutul tot atingerea-ți o cere
Pe osul meu cu tine blestemat.
Am vrut să șterg și urmele sperând
Că drumul ăsta n-o să mă mai cheme.
Sunt tălpile o rană ce plângând
Cu fiecare pas numele-ți geme!
Îmi ești așa precum lipsa de aer
Precum bătaia sângelui în vine
În pieptul meu îmi ticaie un vaier
Și clocote o oala cu suspine...
Degeaba fug, iubirea ta o vreau!
Să dau un sens trăirilor deșarte;
Din respirarea ta lumină-mi iau
De tine eu-l meu nu se desparte!

Nopțile...

Sunt nopțile fuioare de visări,
De zvârcoliri cu propriile fantasme,
Alunecări pe nesfârșite mări
Și temnițe cu porțile de basme.
Minciuni prelinse-n colțul stâng al gurii,
Dulceața unui strop fierbinte de cafea,
Un joc de-a prinsea-n plasa unor furii
Ce l-au legat pe-un eu nebun, de-o ea.
O rătăcire în tenebrele gândirii,
O dezlegare de real și-i abandon,
Ori poate un refugiu trist al firii
Când telefonul vieții n-are ton...


Deși...

M-am sinucis cu-o altă poezie,
Cu-o suferință-n plus m-am procopsit,
Pot spune, totuși, că sunt încă vie
Deși... în mine iarăși am murit.
O nouă zi, o nouă agonie.
Absența ta de clipe s-a lipit!
Clepsidra frânge visele și știe
Că moartea dintre versuri a zâmbit.
Se răzvrătesc cuvintele și mie,
Mi-e dor de ora-n care te-am zărit;
Aș schilodi un veac, de nebunie,
Să șterg blestemul ce mi te-a răpit!
Mai vărs un gând pe coala de hârtie,
Mai beau otrava unui dor smintit,
Iubirea ta în mine-i încă vie
Deși... cu moartea ai plecat grăbit.
M-am sinucis cu-o altă poezie,
Cu-o suferință-n plus m-am procopsit,
Deși pe-afară par atât de vie,
Pot spune că în mine am murit...
Aripi de zăpadă

Părea de-un timp că ora greu mai trece,
Că noaptea e mai neagră, și prea multe
Să stea la sfat cu tine, să te-asculte,
Umbre veneau... cu respirarea rece.
Și-n spate tot mai mari și tot mai grele
Precum zăpada aripi îți creșteau,
Și pașii obosiți se-mpământeau
Mult prea sătui de atâtea vorbe rele.
Și prietenii se-mpuținau, încet
Iar moara vieții măcinând tristeți,
Punea pe gânduri tainici epoleți,
Și te-ancora-ntr-o stare de ascet...
Te-ai răzvrătit, cu tot cuprinsul tău
Și-ai revărsat iubirile... Ce fluturi!!
Plutind peste-ntrebări să poți să scuturi
Cuvânt furat din glas de Dumnezeu!
Și te-ai întors precum o respirare
În suflul sfânt ce-a pus în om lumina
Iertând nemărginirii toată vina,
De-ați fi făcut destin dintr-o mirare...