Poezii de Lorena Craia

Felinar

Marea de ape
Să mă îngroape
În palma ta

O lună pe cer,
Un gând efemer,
Încă o stea.

Doar două miimi
Sau două treimi
De întrebări...

Noi suntem mai vii,
Noapte şi zi,
Fără urmări.

Cu zorii mă nasc,
Când zorii mă pasc
De pe nisip,

Mai şterge-mi din nopţi,
Doar dacă mai poţi,
Luna din chip.

Când trece în zbor
Cocor sub cocor,
Am amuţit.

Azi toate au fost
Cumva fără rost.
Poate-am murit...

Fuga de silfide

Ah, tunet în cer şi-n inima ruptă,
Ploaia pe ochii ce mi-i oblojesc,
Fulgere stau pe liniştea suptă
De tot ce nu am şi mă împietresc!

Ah, lume nebună, lume nebună,
Totul, stupid, sfârşindu-mi trăirea,
Ce-mi scutură plâns pe braţe cu brumă,
Cuvinte-n balast, robindu-mi gândirea!

Ah, muzică nouă, de împrumut!
Lupii se-ntorc în haită, călare,
Din sec şi arpegiu – gol aşternut –
Pentru dispreţuri, pentru scalare!

Ah, liniştire, netulburare,
Rupe din cerul scurtelor nopţi,
Scoate-mi din mare învolburare,
Şi stele, şi lună, dacă mai poţi!

Ah, Univers, aşază-mă sus!
Uită-mă, Doamne, lasă-mi şirag,
Pe galaxia care-a apus,
Taina în care, iubitul meu drag,

Scoate armura şi-şi lustruieşte
Ochii săraci de stele şi lună;
Vorbele-i dulci şi le chibzuieşte...
Ah, tunet în cer! O, lume nebună!


Nemurire

Păstrez surâsul tău pe un catarg,
Dintr-un ocean de bruscă amintire
Şi printre valuri ce de noi se sparg,
Mai risipesc arar cȃte-o privire.

Sub frunzele lovite de amurg,
Pămȃntul rece se ȋmbrăţişează
Cu iarba ofilită. Norii curg –
Cumva, nici nu-i interesează

Când noi ne deplasăm cu frământare,
Spre orizonturi diferite, prea opuse,
Nepăsătoare de o-nveştmântare
Pentru esenţele din noi distruse.

Aleile-mi primesc conturul şters,
Pierdut pe lâng-o bancă de mătase,
Uitându-mă-n văzduh, cu ochi imers,
La lumea ce din tine mă descoase.

*

Balansoar părăsit se vaită şi el
De toţi ce-au călcat spre departe,
Pe drumuri bătute, ca ultim apel,
Cu paşii fermi înspre noapte.

Păstrez glasul tău – anoste ecouri,
Strigȃnd ȋn tăcere-un prenume;
Păstrezi ochii mei ca din vechi tablouri,
Ce sorb fericirea din lume.

Aştept să-mi răspunzi – eşti demiurg –
Idealuri închise-n dorinţe – ,
Gândul că tu, un taumaturg,
Ai putea vindeca suferinţe...

Acum ştiu că frunze, şi iarbă, şi-alei
Pansează o lipsă de mine,
La fel cum, din ploaia pe care o bei,
Cu toamna, mă-ntorc iar la tine.


Nunta cui...

Acum, iubirea noastră, la solstiţiu,
Stă peticită pe-un ponton francez,
Privind la zi cu nopţi în armistiţiu,
Lăsându-mă-mbrăcată-n tirolez.

Şi teatrul ne desface pe o scenă
A mării, cu nisipul mişcător,
Din pasul meu nedezmorţit, sub trenă,
Las urma ta să curgă în izvor.

Din părul meu îţi faci un drum de vară,
Nestrăbătut... decât de mâna ta,
Din tine faci corabie şi gară,
Ce stăvilesc mereu plecarea mea.

La noapte iele vor întinde horă,
Nu le mai pot visa furiş, furiş...
Să-mi ducă luna-n casă, ca pe noră!
Am fost promisă pentru măritiş.

Ne-ntoarcem liniştiţi la noi acasă – ,
Pământul ce renaşte-ntr-o tanagră,
Ne umblă paşii fragezi şi ne lasă
Sorbiţi dintr-un tablou cu Marea Neagră.

Să beau din pocal inocenţă şi pradă

Norii se rup din cerul defunct,
Vântul se ţine de zgardă, jilav,
Zarea pliază din linie-n punct
Păsări planând din zborul firav.

La maluri de-argint, copil-semilună
Aşază din spuma de mare-n pocal,
Din cer şi pământuri, el îşi adună
Străfulgere lungi, tăind vertical.

„Să beau din pocal inocenţă şi pradă!”
Mi-a spus de curând un tânăr luntraş,
Cu fruntea-nvelită de nopţi în şaradă,
Pe Charon, târziu, făcându-mi nuntaş.

Fiinţa din mine tăcea ca pământul
Sub tropot de cai, gonind ne-mblânziţi,
Suflând cu turbare, precum suflă vântul,
Pe creştet de îngeri, ce stau răzvrătiţi.

Suav se prelinge pe mine păcatul,
În care rodesc strugurii-n vie
Şi vinul inundă-n rafale regatul,
Ce ieri străbăteam prin copilărie.

Se uită la mine mirat, iar, luntraşul,
Văslind şi-ndârjindu-se înspre neant;
Rămânem în barcă, eu şi nuntaşul,
Privindu-ne-n ochi, natural, arogant.

Marama-mi aşez cuminte,-n oglindă,
Adam îmi devine astăzi clucer,
Cu anii din urmă, din pălmi să-mi desprindă,
Un ultim bilet, călător către cer.

Îmi ţin obosită, tăcută, pe masă,
Bricheta, ţigara şi poate un cent,
Din ultima pâine a lumii, rămasă,
Îmi gust liniştită sfârşitul decent.