Constelaţii care mor – Iuliei Haşdeu
 

De la lună şi-napoi

Fuge carul meu cu boi;

Carul mare o fi mic,

Carul mic o fi nimic?

Stelele din ochii tăi

Se despart în două văi:

Una duce la amiaz,

Luminând ochiul meu treaz,

Una-şi face drum spre Nord,

Dând lucirea pentr-un ort.

 

Carul mare-i scuturat

Peste noi şi peste pat.

 

Şi rămân cu ochi străin –

Toate pleacă, toate vin,

Numai carul meu cu boi

Nu-şi ia drumul înapoi,

Înapoi cu tot cu tine!

Calcă-ntruna peste mine

 

Şi mă-ntreb cum carul mare

Carul mic totuna-mi pare.

 

Şi mă-ntreb din ochiul drept

Dacă este înţelept

S-aştept iarna, să-mi fac car,

Din trei stele şi-un amnar;

 

Şi mă-ntreb din ochi străin

Unde-s toate care vin

Şi nu mi se-opresc în prag,

Depărtându-se-n şirag;

 

Şi mă-ntreb din ochi nedrept

Cât mi-e dat să te aştept.

 

Stâlp de stele pân’ la nori,

Valul mării pe viori,

Podele de rozmarin

Şi pervazul de pelin,

Fereastră de măr uscat,

Eu – copac, dar neudat.

 

Sunt în nea de primăveri –

Ghiocelul unei seri,

Sunt în florile de meri,

În siropul unei veri,

Sunt în mâna unei doamne,

Sub piciorul unei toamne,

Dar las fulgii să mă cearnă,

Viforindu-mă-nspre iarnă.

 

E timpul să nu mai avem timp

 

Iubirea ta de la amiază

-n suflet naufragiază;

Închide geamul, trage storul,

Priveşte-n zborul lui condorul!

 

Şi s-a tot dus, atât de sus,

De toate tainele răpus

Şi am privit necontenit

La zborul tău de neoprit...

 

Zburai cu el pe şapte ape

Şi din pianul fără clape,

Într-un ecou, o sonatină,

Se auzea spartă-n surdină.

 

Un timp îmi cere azi recurs –

Un veac ce parcă nu s-a scurs,

O vreme tulbură-ntre noi,

Pentru secunda-n care voi

 

Adulmeca putredul pod,

Sub care seara, în năvod,

Voi prinde poate cerul viu

Al unui peşte auriu:

 

În suflet naufragiez,

Iar pe nisipul de orez

Voi căuta clepsidra ta,

Cu timpul nostru, scurs, cândva...

 

La mal de cristal

 

E parcă

O barcă

La mal

De cristal

 

Şi-n barcă

Încearcă

Să suie

-o gutuie,

 

Gutuie

Gălbuie,

Eşti lună

Străbună,

 

Gutuie

-amăruie,

Eşti lună

Cunună!

 

În mijloc

De foc –

Un miez

De orez,

 

Pe margini –

Paragini,

Aramă

Şi-alamă

 

De toamnă,

Ce toarnă

Cu ploi

În puhoi

 

Şi valul,

La malul

De sticlă,

Despică

 

Scoicile –

Doicile

Lumii

Şi lunii.

 

La mal

De cristal

E-o barcă

Şi parcă...

 

Poftele lui Atlas

 

Cu sufletul tău mai fragil,

Cu sufletul tău mai umil,

Cu sufletul tău mai abil,

Trimite-mă azi în exil,

 

Acolo unde, pe frunte,

Stau stelele toate – o punte,

Cu tâmplele semi-cărunte,

Servindu-se toate pe-un munte.

 

Pe-un munte ce pare Olimp,

Crescut între spaţiu şi timp

Şi din răstimp în răstimp,

Se sparge-ntr-un alt anotimp,

 

Pe care, cu sufletul tău,

Periplu-ntre bine şi rău,

Îl pui într-un ochi-fierăstrău,

Ce taie din ochii-hublou.

 

Cu ei, doar cu ei poţi să vezi

Cum tu înăuntru-mi te-aşezi;

Pe-afară stăm doi amorezi,

Spre care, zvâcnind, te repezi.

 

Un ateu strălucit

 

„Tată, dintr-o-mbucătură,

Dă-mi o cuminecătură,

Să nu mai întrebe sfinţii

Unde mi-am pierdut părinţii”.

 

Geamul minţii se închide,

Poarta gurii se deschide,

Constelaţia de gânduri

Îmi pătrunde printre rânduri

 

Şi tristeţea e a mea.

„Nu-i aşa că dumneata

Mă îndrumi spre-o piramidă

Şi în vârful de clepsidră

Se opreşte timpul meu?

Nu există Dumnezeu!”

 

„Călărit-au norii mei

Pe gânduri, ca nişte zmei

Şi în tropot, din caiele,

S-au înfipt în patru stele:

 

Prima, Nordul îmi arată

Şi îmi cere sfert de plată

Din ce-am strâns pentru un ort,

Ce învie mortul mort.

 

Alta scânteie la Sud,

Unde păsări se aud

Cum adună firmituri

De prin pâini cu scobituri.

 

De la Est mă nasc şi eu,

Din muson şi alizeu,

Cu trei rânduri de penaj,

Căutându-mi atelaj.

 

Prima Nordul îmi arată,

Cea din Sud – nemeritată –,

De la Est mă nasc şi eu,

Iar în Vest e Dumnezeu”.

 

Nu ştiu dacă există astăzi Dumnezeu,

Nu ştiu nici pentru mâine şi nici pentru poimâine,

Căci eu la masa morţii voi fi doar un antreu

Şi nu va fi nici vin, şi nu va fi nici pâine.