Poezii de Lorena Craia

Copiliţă desfrȃnată, dormi…

Sub o stea cu raze albe, când pe nori aleargă luna,

Cerul ocrotind nisipul răscolit de scoici întruna,

Printre valuri agitate, care spală stânca goală,

Copiliţă desfrânată, dormi uşor la mine-n poală!

Pescăruşii care zboară dulce-or croncăni din pliscuri,

Lăsând soarele s-apară cu-ale sale purpuri discuri

Şi când raza te-o cuprinde, cum visele te-nfioară,

Copiliţă desfrânată, dormi uşor la mine-n poală!

Buzele ploaia să-ţi ude, cum roua îşi udă floarea,

Iar când suflul ţi se-aude, să te prindă-n zori răcoarea.

Cu un ochi să mă-nveleşti, cum cu braţul păru-ţi ţin

Şi sprânceana-ţi arcuită să-mi aducă un suspin.

Copiliţă desfrânată, dormi uşor la mine-n poală,

Pană zorii ne deşteaptă, eu privind la stânca goală,

Pescăruşi rotind în cercuri, croncănind din pliscul lor

Şi nisipul auriu săltând dansul scoicilor.

Copiliţă desfrânată, dormi cu luna peste chip!

Şi când valurile mării se vor pierde în nisip,

Mişcă-ţi pleoapa obosită sub sprânceana ridicată,

Să-ţi pot săruta privirea şi surâsul tău de fată…

Uite zorii cum se-nchină şi-şi ridică infinitul!

Copiliţă desfrânată, lasă marea şi nisipul

Să-ţi inunde ochii veseli, ce se-ntrec cu spuma mării

Şi pe trupu-ţi de fecioară, leneş, să mă dai uitării!

Dintr-odată – teiului lui Eminescu

Oare

Este soare

Peste floare

De cicoare?

Oare doare

Când mai moare?

Şi din boare

De răcoare,

Şi rumoare,

Şi splendoare,

Şi candoare,

Iese-un flutur

Şi mi-l scutur

Peste-un ţurţur

Din pridvorul casei mele,

Părăsit de rândunele.

Oare-n aur

De balaur

Şade-un faur

Cât un graur,

Pe tezaur?

Oare vine,

Cu mâini pline,

Pentru mâine

Şi poimâine,

O mireasmă,

O fantasmă,

O idee,

O femeie,

O atee –

Alizee,

Pentru iarnă,

Să mă cearnă

Printr-o sită

Găurită,

Ce îmi scurge

Ochi ce plânge?

Şi din sânge,

Se restrânge,

Se răsfrânge,

Apoi unge

Şi înfrânge

Toţi copiii,

Morţii, viii,

Poate fiii

Coliliii,

Care-mi cer

Bani de fier,

Pentru fluier –

Cânt de şuier,

Din păcate

Fermecate,

Terminate,

Îngropate,

Stând pe spate,

Aşteptând

Un mormânt

De pământ?

Poate cânt,

Poate-i vânt,

Poate-n mine toate sunt!


În miez de lună plină

Din faună, în mine,
Un lup flămând revine,

Se naşte şi renaşte,
Dar nu ştiu pentru cine;

Ca sfântul pentru moaşte,
Se târguie pe-un bine,

Iar soarele, ce-apune
Din razele ciorchine,

Îmi veştejeşte floarea
Ce nu-mi mai aparţine.

Un lup flămând mă-mpinge
În turma de feline,

Unde-mi va fi necasa
Cântărilor divine

Şi mă adap din râul
Ce peste mine vine,

Secându-i valul. – Malul
De moarte şi ruşine

În faună se-ntoarce
Şi-n scorburi citadine

Adoarme-n hibernare,
Dar nu ştiu pentru cine.

În parc

Pe o bancă-n armonie

Leneveşte-un soare blând,

Undeva, pe la chindie,

Vântu-adie când şi când...

Ochii-mi ţin întredeschişi

Şi din părul despletit,

Meditând la frunzăriş,

Simt cum viaţa a murit.

Peste fix o săptămână,

Grâul copt, muguri de brazi,

Toamna toată îşi adună;

Tu din stele, veşted, cazi

Peste lacul fumuriu,

Oglindind şi nori, şi lună,

Care limpede-n târziu

Parcă spune „noapte bună”...


Pe cine-ntreb de Dumnezeu?

Cu liniştea mă prind de timpul rece,
Cu lipsa ta mă scutur de pe ram,
Pământul se desprinde de la geam,
Iar malurile mării vor să plece.

Şi când lipsesc din mine – nu te am;
Cu liniştea mă prind de timpul rece.
Mă-ntreabă noaptea ce se mai petrece,
Pământul se desprinde de la geam.

Văd moartea cum doreşte să mă-ncerce
Şi când lipsesc din mine – nu te am;
Aşa cum eu pe tine te-ntrebam,
Mă-ntreabă noaptea ce se mai petrece.

Şi mă priveam în ochi şi răspundeam;
Văd moartea cum doreşte să mă-ncerce.
S-o-ntreb dacă poruncile sunt zece,
Aşa cum eu pe tine te-ntrebam?

Dar când ploua în mine să mă sece
Şi mă priveam în ochi şi răspundeam,
Răspunsul morţii – tot ce mai aveam;
S-o-ntreb dacă poruncile sunt zece?