Poezii de Maria Ciobotariu

O urmă de destin

 Strălucitoare, mă cuprinde

 prima rază a dimineții

 între ziua de azi și cea de ieri,

 clipă trecătoare

 rece și învolburată

un pescăruș din ceață

zorii-mi arată...

nu mai știam de-i întuneric

 sau lumină

stăteam pe-o stâncă

sub furtunile anotimpurilor

 rostogolindu-se-n depărtări

 bucăți de vise neîmplinite

și m-am trezit,

 dintr-un coșmar absurd

 speranța a învins...

 totul a trecut, nu-i loc

 pentru regrete

 caut pe cerul senin

 o urmă de destin.

Raze de speranță

 

O boare caldă a dimineții

 îmi atinge pleoapele

 grele de nesomn

 îmi trec prin minte

 neobosite făclii de cuvinte,

 petale de gânduri adunate

 apar și dispar în tăcere

 toamna deschide porțile

 spre albul zăpezii

 raze plăpânde aleargă spre mine

 una câte una și înfloresc sub priviri

 las ochii să viseze...

 drumul pietruit spre nemurire

 copiii, răsăritul meu de soare

 dau sens vieții

 cu clipe sfinte luminând

 peste tristeți

 printre frunze reci,

 raze de speranță adie...

 

 Visul de noroc

 

Merg pe cărarea nopţii

când florile îşi închid

petalele-n amurg

frunzele respiră tremurătoare

încerc să-mi îndulcesc

privirea de aşteptare...

e vinovată primăvara

ce dă aripi gingaşului fior

mă face să cred

în visul de noroc

întrebători sunt ochii lunii

ce privesc rătăcitori

în zări albastre

şi vântul se aude...

mai fredonează

melodia cu versurile tale

m-am despărţit

de pasul tău nesigur

în dimineaţa

răsăritului de soare.

 

 Darul lui Moş Crăciun

 

Plutesc în aer

Fulgii de zăpadă

În dansul lor fermecător

Şi cerul scânteiază de lumină

Vestind venirea sărbătorilor.

Se văd copii cu zâmbete pe faţă

Umblând cu steaua şi cu Moş Ajun

E sărbătoare şi cu toţi aşteaptă

Să vină înc-odată Moş Crăciun.

Primiţi-l iar în casa voastră

Cu bradul plin, împodobit

Să dăruiasc-un zâmbet larg,

Să şteargă lacrima de-argint.

Şi când amurgu-şi va-mpânzi misterul

Din a lui sanie va coborî

Şi-n strălucirea trecătoare

Cadouri la toţi va-mpărţi.

 

 Fericirea  sărbătorilor

 

Mi-e dor de tine,

Mi-e dor de noi...

Mi-e dor de casa părintească

Acum, în prag de sărbători

Cu drag mă-ntorc

Din nou acasă.

Acolo-i mama ce m-aşteaptă,

Sunt fratele şi sora mea

Trăirea mea copilărească

Primul vis şi dragostea.

Dar anii au trecut în zbor

Şi-au dus cu ei prima iubire

Privesc în ochi copiii mei

Şi retrăiesc doar fericire.

Se-aud clopoţei la geam

Şi pare o clipă de visare...

E moş Crăciun,

Cel aşteptat

Venind pe vechea lui cărare.

 

Flori vii

 

În  noaptea asta, iubite,

Simte-mi inima şi întreab-o

Câte doruri au cuprins-o

Câte visuri azi te cheamă.

Ca într-un poem de iubire

Mi-ai dăruit o primăvară

Ce-n miezul iernii poartă flori.

Nu-s flori de câmp,

Nici flori din glastre,

Sunt florile vii ale iubirii noastre.

La ora mirifică tu ai cuprins

Din aşteptări, din visuri, din cuvinte

Dorul ce acum îl simţi,

Versul nescris dinainte.

În glasul tău, sunt glasuri unite,

Ale fericirii noastre, contopite.

 

 O singură viaţă

 

Ard mereu

pe cerul nopţii

stelele - făclii nestinse

păstrează căldura

în mătasea zilei

începutul de lume

în culorile curcubeului

unde se naşte

o singură viaţă

pentru fiecare

timpul desenează

figuri geometrice

pe chip

căutând izvorul cântecului

împletind cununi

din razele soarelui,

în plânsul viorii

se ascund

clipele de tăcere

din dansul lumii

veghează puterea

universului

dând sens vieţii.

 

 Lumini şi umbre

 

Închid  pleoapele  lunii      

lacrimi împietrite pe boltă

în vibraţia universului

cerul de plumb,

întunecat de umbre

ascunde ruinile castelului

iarba arsă de ploaia acidă

se revarsă în văile din crater

vulcanul mocneşte

sub ploi de stele

haosul domneşte

 în jurul pădurii

corbul urmăreşte

spectacolul nopţii

din zborul înalt

sub geana de foc

aerul se purifică

zorii se arată limpezi

în urma furtunii.

 

 Emoţii stinse

 

Cu privirea frântă

nu pot opri picăturile

de cuvinte

spulberate de vânt

petale de trandafir

din şoaptele iubirii

glasul tăcerii

străbate cărări

fară oprire

din emoţii stinse

lumina zorilor-ntâmpină

neliniştea furtunii

din orizonturi pierdute

mă ascund în umbra

albastră

să nu mă găsească dorul

cu lacrimi sărate

plânge marea

tulburând amintiri,

topind castele de nisip.

După ploaie...

se aşterne liniştea.

 

 Nerostitul cuvânt

 

De va veni la tine ploaia

să te topească în izvoare

voi răcori în ele dorul

sub privirea razelorde soare.

Să mă aştepţi

chiar dacă-i prea târziu

printre poteci

în codrul înfrunzit

la margine de lume

să scriem un poem

sub clar de lună

în locul unde s-a născutsperanţa

în colţul meu de cer

e primăvarăşi flacăra mai arde

în priviri

să alungăm tăcerile din noi

în iarba

ce creşte sub picioare

cuprinde-mă în clipa

nerostitului cuvânt

din lacrimi

pierdute-ntr-un sărut.

Plouă cu lumină

 

Sunt dimineţi

când plouă cu lumină

peste vlăstare-nflorite

plămădite din lutul vieţii

verde petală

sub ploaia deasă

lumânări aprinse

pe cărarea vieţii

poţi să alegi un cântec

de dor din liniştea

cuvântului

ca o minune se naşte în noi

trezind înţeleptuldin sine

 cuprivirea îngerului divin.