Poezii de Marilena Apostu

Numai nopţi nedormite

 

Aici între aceste ziduri am fost fericiţi

zidurile sunt tot aici tu eşti foarte departe

 

ziua a murit de mult în zarzărul din dreptul ferestrei

mă ghemuiesc în pat şi mă tot gândesc la tine

aerul din încăpere crapă de dor

şi în jurul meu risipite pe jos

numai nopţi nedormite

 

dimineaţa deschid larg fereastra

respiraţia mi se umple de frezii

 

chipul tău mă dezleagă

de albele nopţi

 

ca să pot trăi ai apropiat soarele

 

Sub razele de clopote

 

Ai venit cu ninsorile tale cu tot

luna e rece precum nepăsarea

 

sub razele de clopote mirosind a ruguri

mă ghemuiesc în palma ta stângă şi plâng

 

tristeţea are ochii tăi

 

cu sânii răzvrătiţi

ascult sărutul tău

 

deodată lacrimile se umplu de aripi

 

Plâng cu ochii mei

 

Pe urma paşilor

împinşi în frunze

plâng cu ochii mei de acum

 

privirea ta e un lemn dulce

ce mă aşteaptă

în catedrala înălţată de cuvinte

 

până când luna urcă un deal verde

pe umărul tău stâng

 

oare vom rămâne

doar intenţia degetelor?

 

Carnea mea caută căldura versului tău

 

Pe aici nopţile

sunt tot mai lungi şi mai reci

carnea mea caută căldura versului tău

 

albele mângâieri

cu care m-ai învelit la plecare

s-au zdrenţuit

 

genunchiul dezgoleşte trecutul mărturisit

 

acum frica loveşte fără milă pereţii

toamna-n oglindă se sparge în ţăndări

 

pe buzele mele îngerul a ruginit

şi nici măcar nu ştiu

cum să ies din lacrima aceasta

care tot mai tare mă strânge

 

Frica mea trage zăvoare

 

Plouă

în toată casa doar eu

şi această lacrimă răsfoită de umbre

 

aş vrea să fii aici

să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte

în pletele mele povestite de fluturi

 

pe stradă

nu e nimeni cu grabă sub tălpi

 

tac şi ascult

cum cineva încearcă

să deschidă trecutul uitat sub praguri

 

frica mea trage  zăvoare

 

Şoapte uitate de un crin înflorit

 

Deschid larg fereastra

cântecul greierilor năvăleşte în casă

 

pe masă doar câteva şoapte uitate

de un crin înflorit

şi poemul scris de tine

într-o lacrimă necunoscută

 

eşti iar aici lângă mine

te respir cu lumină cu tot

 

în zori cămaşa ta miroase

a somn proaspăt strivit

 

zarzărul nostru

e doldora de cuvinte de dragoste

 

Stau pe marginea unei lacrimi

 

O altă noapte

prinde rădăcini în palmele bătrânului

plecat din fotografia aceasta

 

pe străzi neştiute

un poem cu plâns de copil mă tot caută

 

singurătatea alăptează frica din mine

 

stau pe marginea unei lacrimi

şi ascult

cum lanţurile strigă o femeie frumoasă

pe nume

 

chiar acum tu intri în casă

ţinând o iarnă albă în braţe

 

fericită

mă furişez sub pleoapa ta stângă

şi plâng

 

Precum doi fluturi rănile noastre

 

Precum doi fluturi rănile noastre

s-au regăsit în vina de a fi însinguraţi

 

cheia a ruginit sub lacrimile reci

 

nu mi-am trădat niciodată umbra

şi mereu am ştiut

în câte silabe s-ar descompune mâna mea

 

secundele aleargă desculţe

prin ploaia de afară

 

undeva aproape

încă o femeie este vânată de ziduri

 

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

 

Cerul îngenunchează sub frunte

 

Prea multe frunze au căzut în lipsa ta

 

acum îţi ascult trupul dezmierdând o toamnă

ce a învăţat să răspundă

în mii de rădăcini

 

versul tău se aşterne

peste piatra ce pândeşte prima ninsoare

păsările aduc cenuşa lemnului

care te-a încălzit

 

încă un zâmbet crapă-n oglindă

şi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut

de când păşesc cu ochii închişi către tine

 

senin

cerul îngenunchează sub frunte

 

Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

 

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi

dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

 

abia noaptea târziu

ai ajuns la mine ţinând în braţe

un drum plin de răni

 

acum dormi

şi nu auzi ceasurile îngropate

în carnea mea încă tânără

 

luna zornăie în sudoare ca un ban de argint

şi eu aş vrea să fiu pământul tău

 

să rodesc pentru tine

să îţi port mormântul în mine