Poezii de PETRUŞ ANDREI

E nesecat izvor...

 

E nesecat izvor limba română,

Nu aruncați metafora uzată

Că poate fi îndată reciclată,

Păstrați-o, așadar, la îndemână.

Ea poate fi oleacă ajustată,

Și-un pic vopsită iarăși e stăpână

Că, peste veacuri, poate să rămână

Fardată, depilată și rujată.

 

Și, uite-așa, un pic ferchezuită,

Că-i ortodoxă sau că-i iezuită,

Ea înfrumusețează poezia

 

Și-i dă un plus de farmec și savoare

Iar fetelor le pune-n păr o floare

Să-ți izbucnească-n flăcări fantezia.

 

    O viaţă de iubire

 

Doamna mea de vreme bună

Şi de vreme-nşelătoare,

Stăm de-o viaţă împreună

Sub acelaşi loc sub soare.

 

Când afară-i frig şi ploaie

În odaia primenită,

Tu deschizi o nouă foaie

Dintr-o carte necitită.

 

Şi îţi place aventura

Că dai pagina cu zorul,

Dacă tu eşti uvertura,

Eu atunci sunt dirijorul.

 

Nu lăsăm din mână cartea

Şi, cum stăm gură în gură,

Nu mai cred că vrea nici moartea

Să-ntrerupă o lectură.

 

Doamna mea de vremuri grele

Şi de lacrimi şi durere,

S-au dus timpurile-acele

Şi plătim orice plăcere..

 

   Miracol

 

O viață-ntreagă-am vrut

și eu

Să mă-ntâlnesc

cu Dumnezeu.

Deși-am postit

și-am ispășit

Păcatul

neîmpărtășit

 

Și m-am rugat

de-atâtea ori

Din decuseară

până-n zori,

Nu am văzut

nici un îndemn

Și nu am deslușit 

vreun semn.

 

Abia când am pornit

să plâng,

Am întâlnit

pe Domnu-n crâng.

 

   Satul meu

(Axis mundi)

 

Satul meu de pe coline

Străbătut de-un fir de apă,

Pietrele aici suspină

Pe când sufletul se-adapă.

 

Susură-n alint pârâul

Și adie pașnic vântul

Iar amurgu-și pune brâul

Să dea rod bogat pământul.

 

Satul meu cu drag zâmbește

Că mi-am amintit de dânsul,

Mai apoi, când mă-ntâlnește,

Văd că mi-l îneacă plânsul.

 

Plâng și eu dar plâng cu artă

Că așa vru Domnul Sfântul,

,,Pietre mari de cruce spartă”

Îmi vor străjui mormântul.

 

      Închinare

 

Mă-nchin în fața colii albe

Și-n fața primului cuvânt

Ce-nșiră, după dânsul, salbe

Din cântecul duios și sfânt.

 

Mă-nchin la raza cea de soare

Ce-mi bate  zilnic în ferești,

Mă-nchin la apa curgătoare,

Ducând destine omenești.

 

Mă-nchin la pasărea ce cântă

Și pune doru-n trilul ei

Și ploaia ce binecuvântă

Pământu-ntreg cu stropii grei.

 

Mă-nchin la Sfintele icoane

De la biserica de lemn

Și zilnic scriu encomioane

Când mai glumeț, când mai solemn.

 

Mă-nchin la munte și la mare,

La macii roșii din câmpii,

La flacăra de lumânare,

La zâmbetele de copii.

 

Mă-nchin la floarea din livadă

Dar și la dragostea dintâi,

La cei ce vin ca să mă vadă

Și îmi pun flori la căpătâi.

 

         Meandre

 

Te rătăciseși printr-un vis al meu

Și, derutată, căutai ieșirea,

Veneai de dincolo de curcubeu

Să întâlnești, în calea ta, iubirea.

 

Întâmplător, intrând într-al tău vis,

Aflam și eu ce-nseamnă rătăcirea

Și hoinăream haihui prin paradis

Să întâlnesc, tot cam pe-atunci iubirea.

 

În labirintul inimii-i ascuns,

Și rareori îl află omenirea

Misterul vieții încă nepătruns

Că taina tainelor e doar iubirea.

 

Și trece-un vis pe lângă un alt vis

Deși ar fi putut să se-ntâlnească,

Nu poți zbura pe sub un cer închis

De capricioasa soartă omenească.

 

Acum, de câte ori ne întâlnim,

Ne încălzește câte-un gând fierbinte

C-am fi putut, cândva, să ne iubim

Și-atunci zâmbim aducerii-aminte.

 

 A trăi pentru a povesti

 

Pentru-a trăi nu-mi trebuie oracol

Și nici măcar banala ghicitoare,

Chiar dacă viața este trecătoare,

Ea, pentru mine, este un miracol.

 

Și nu-i, cum se mai spune,-ntâmplătoare

Ci-i binecuvântare și spectacol

Împărtășania din tabernacol:

A inimii și-a minții sărbătoare.

 

Tu, omule, te bucură de-aceea

Și, pune în altarul tău femeia

Că ea îți duce-n toată lumea vestea.

 

De-aceea eu i-nalț un imn de slavă,

Că e dulceață însă și otravă,

Trăind din plin, eu ei îi spun povestea.

    Poetul

 

Ciudatul drum pe care-l urc

și rătăcesc și mă încurc

ce m-a purtat

în lung și-n lat

prin greutăți și răutăți

și negrele pustietăți

și m-a suit și coborât

când prin frumos

când prin urât,

prin tot ce este omenesc

mai anormal

sau mai firesc

m-a obosit

și nu știu de mi-a folosit

aproape că

s-a isprăvit

 

dar nu sunt trist

ci-s optimist:

mai cuget

încă mai exist

când sedentar

și când turist

am mers destul

și-s cam sătul

e timpul ca să mă opresc

și oasele să-mi odihnesc

 

ce-am fost și ceea ce-am ajuns

eu singur pot da

un răspuns:

un biet poet

anahoret,

cuminte, tandru

și discret

din NAZARET

în lazaret.

 

     Pe ziduri vechi...

 

Pe ziduri vechi îmbătrânește veacul

Și gloria străveche e-n ruine

Cresc nouri grei pe zările senine

Și-o cobe bulversează zodiacul.

 

Se-ncalcă toate legile divine,

Pe letopiseți moțăie diacul,

Înveninat de-atâta rău, săracul,

E primul care moare de rușine.

 

Din caier, lâna vremii-i toată toarsă

Iar lumea-i, de un timp, pe dos întoarsă

Și-un clopot bate de apocalipsă.

 

Acesta e sfârșitul omenirii:

Când semenii sunt împotriva firii,

Atunci chiar raiul intră în eclipsă.

          

 Mai stai...

 

Mai stai și tu, iubire, pe acasă

Că, de o vreme, îmi cam umbli-aiurea,

E drept că mi s-a desfrunzit pădurea

Și bruma groasă peste flori se lasă.

 

 

Și-ascute Cronos nemilos securea,

Pe umeri simt că anii mă apasă,

De aspra iarnă încă nu îmi pasă

Cât soarta asta capricioasă nu-i rea.

 

Am sta doar noi de vorbă pe-ndelete

Și apă vie-am bea când ne-o fi sete

Și am zâmbi la câte-o amintire.

 

Vom depăna un fir din ghemul vieții

Și-om sat până în faptul dimineții

Ademeniți de-un dor de nemurire.