Poezii de Marius Dumitrescu

Sub cer frumos

o sticlă goală
un pahar plin
zilele mele au început
să se mănânce-ntre ele
să se urască fără cruţare
cu toată ura

şi când te gândeşti
că nu demult amărăciunea
le ţinea împreună...
am dormit abia de vreo
câteva ori de atunci

e târziu şi cerul
e din ce în ce mai frumos
paharul tot plin sticla tot goală

vinul îşi întoarce
de la mine privirea















Doar un ametist

sunt aidoma unui pat
din care cobori când vrei
pe care îl părăseşti
cu visul încă în ochi

îl uiţi o vreme
apoi când vine frigul
de care atâta ţi-e frică
şi oboseala se înăspreşte
când te încovoaie tristeţea
îl cauţi şi îl găseşti
în acelaşi loc aşteptându-te
el şi tandreţea lui
în tonuri uşor sepia

semăn tot mai bine
cu patul acela
mai puţin lacrima
un ametist pe obraz
luptând să nu fie
văzută



















Tot mai palid

de câte ori te gândeşti
că vine vremea să treci
dealul cu ceaţa de mână
clipele ţi se umplu de lupi

cauţi atunci să-ţi păstrezi
cumpătul înserările norii
liniştea e un ciob
de oglindă cu care singur
te zgârii pe suflet

şi nu se mai poate
face nimic...

eşti atât de palid încât
au început să te părăsească
şi amintirile

încet încet rămâi
singur  în toate
fotografiile



















Rostirea de sete

rosteşte fără frică numele
morţilor tăi fiindcă asta
nu te va face să suferi

strigă-i pe nume ori de câte ori
zilele ţi-s descărnate
nopţile jupuite de vii
pentru că ei te iubesc
şi vor pune viaţă de la viaţă
să te nască iar pe de-a-ntregul

nu căuta cu ramură
tânără de alun apa
din pustiul amneziilor tale
doar priveşte-ţi uimit
sângele până departe

când nu mai poţi să fii
decât ceea ce plângi
rosteşte numele morţilor tăi:
se vor preface toţi în fântâni
să-ţi fie de sete şi de lumină






















Frig de primăvară

am aflat de curând
până unde am voie să urc
deşi treptele sunt mai multe

acum stau la masă
cu fericirea plină de sânge
dar nu ne spunem nimic

aud cum vine primăvara
prin aer plutesc oasele
străvezii ale frigului
şi fumul a ostenit

în cârciuma pustie
beau singur

linia vieţii mele
se şterge
tot mai repede




















Acel poem îndepărtat

mi-am văzut visul
cu realitatea cuvintelor

era ca-n poemul
pe care-l aştept
cu toată dragostea
şi după care tânjesc
chiar dacă ştiu că n-am
să-l scriu niciodată

acum în timp ce ascult
cum încărunţesc
visul se face un sâmbure
mic de lumină
şi mi-e tot mai dor
de poemul acela

între mine şi el
mănunchiuri mănunchiuri
de ploi




















Vechi atelier fotografic

tot ce-mi trece de-o vreme
încoace prin viaţă
are consistenţa predestinării

anotimpuri cu oase
din ce în ce mai subţiri
nopţi delicat înjunghiate
în spate
şi retina mea ca un
vechi atelier fotografic

deseori după cuvinte rămân
pete de sânge pe suflet
aşteptările sunt mereu
mai lungi mai stăruitoare
iar în creier îmi dansează
un măceş înflorit

de-o vreme încoace
tot mai multe-ntâmplări
au culoarea cenuşii
semn că trebuie duse
cât mai departe de-aici

se aud venind gunoierii


















Nehotarât

îi fusese dat să aleagă
între atâţia de „trebuie”
câţi nu credea că există

multă vreme a fost ocupat
să privească florile sângerii
ale tufişului de la poartă
apoi a lăsat să treacă timpul
ca să-l nască din ea
femeia care-l va iubi

într-o zi şi-a dat seama
că toate împlinirile sale
n-au fost decât nişte frumoase
şi foarte intense închipuiri
de care i se face dor câteodată
sau poate doar milă

acum e prea târziu să aleagă:
nicio femeie nu l-a născut
şi nu mai înfloreşte
nici tufişul de la poartă


















Liniştit şi întunecat

la ce bun cuvintele
dacă peste mintea mea
se coboară pacea
băutorilor de tărie?

nu mai zic nimic
doar sângerez
liniştit şi întunecat
lângă şinele fără tren
năpădite la greu
de mărăcini şi scaieţi

în rărunchii tăcerii
cantoanele părăsite
oftează toate odată