Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

TIMPUL PĂRINTE DRAG

Timpul, părinte drag, îmi joacă-n minte feste,

Privesc spre poza ta, a nu știu câta dată

Și nu mai știu cum pot să-ti dau de veste,

Că ești mai tânăr decât mine, tată,

El timpul, te-a păstrat copil în acea fotografie,

Eu nu te-am cunoscut așa,

Ci doar în viitorul care-a fost să vie,

În care tu mi-ai dăruit din viața ta,

Din timpul tau, din fericirea ta,

Din ceea ce-ai visat c-ar fi putut să fie,

Din dragostea ta pentru mama mea,

Din dăruirea ta pe-acest pământ și-n veșnicie

Și mă intreb acum dar teamă mi- e ’n răspuns,

Când voi veni să te-ntâlnesc, atunci cand vei renaște,

Bătrâna, subrezită, în apus,

Parinte drag, oare mă vei mai recunoaște?

TU OMULE DE LUNĂ

Luna are o față nevăzută,

Asemeni ție om, o față neștiută,

Poate sunt cratere sau fum și întuneric

În vidul ei de existență sferic,

Dar poate fi lumină, flori și câmpuri,

Ape curate, visuri, crânguri,

Poate ascunde dintru început

Tot ceea ce-a visat și înca n-a avut…,

Întoarce galaxia, întoarce începutul,

Să poți să-ti vezi tu insuți nevăzutul,

A ta frumoasă parte, ideal de bună,

Tu om de om, tu omule de lună.

CALEA PRIMULUI VENIT

Uită- mă de poți iubire,

Stiu din zborul meu să cad,

N-am sperat în nemurire,

Poate n-am știut să ard,

Flacără am fost secunde

Și de-au fost cumva puține

În memoriile- mi ca unde,

Picăturile- ți de bine,

Într- o goană printre clipe

Amândoi în căutare,

Recreându-ne aripe,

Tu pe culmi iar eu pe mare,

Pentru zbor de împlinire

Fulger și lumină calea,

Gust de cer și prăbușire,

Izgonirea și chemarea,

Uită- mă de poți vreodată,

Uită clipa singulară

De uitare vinovată,

Rătăcirea- mi ca povară,

Caci blestemul căutării

O secundă l-am oprit,

Dăruindu- mi neuitarea

’N calea primului venit!

UMBRĂ

Mă-ntreb câtă mâhnire zace-ntr-o umbră

Ce fără de trup îsi ascunde doar teama,

Depinde de alții, privind soarta-i sumbră,

Mâhniți suntem noi ca ea nici nu-și dă seama

Că nu are trup, nu depinde de sine,

Aceeași mâhnire în noi soarta-i rece,

În copia înțelepciunii divine,

Naște strădania de-a privi-o cum trece,

Câtă strădanie de a-ncerca luminarea-i,

Dorinta-ne doar de- a salva soarta-i tristă

Când far’ de adăpost lăsa-vom cărarea-i…,

Doar umbra, atuncea, nu mai există.

ACEEA CARE SUNT

Soarele trece și splendoarea lui mă doare,

Stelele trec, m-arunc spre steaua căzătoare

S-o prind, s-o protejez, să nu îi facă rău,

A sa cădere în nedreptul și apocaliptic hău,

Se trece însăși apa într-o mare stătătoare,

Îngenuncheată-n valuri și eternă resemnare,

De teamă pentru ea, o strig ades plângând,

Cu spaima c-ar putea aluneca de pe pământ,

Din orizontul unde veșnic se îmbină cerul,

Cu gândurile mele vechi și-apoi cu efemerul,

Căci n-aș putea nicicând măcar doar a visa

Să îndrăznesc a domoli dreapta cădere- a sa,

Căderea de cascadă clocotită, zdrobitoare

Ce-și caută menirea fără a- și da răbdare

Și unde sus, cu ea, profund mă contopesc,

Acolo sus, fiind eu însămi, ceea ce iubesc.

Aștept să cad cu dragul de splendidă vâltoare,

Sperând să mă oprească steaua căzătoare

Iar ceea ce- a rămas din mare pe pământ,

Să-mi strige să n-alunec din ‘ceea care sunt.