Poezii de Teo Cabel

FERESTRE

 

Trei ochi prin care

Cerul privește în casa mea,

Mi-arată un păr, frumos

Mai ales primăvara-nflorit,

Fără să-i văd tulpina.

Ochii mei, ferestre prin care

Nu Te văd niciodată...

Te simt

Și nu știu unde

Să arăt cu mâna.

 

CONFESIUNE

 

Eu viețuiesc în două timpuri,

Primul, numai al meu.

Timp de zbucium,

Timp de erou fără redute cucerite...

Al doilea, cel care m-a născut,

Devine mai mare, cu cât îl număr,

Dacă opresc numărarea

Mușcă din mine

Ca o fiară...

 

ACEEAȘI LUMINĂ

 

Sunt nopți, când un păianjen uriaș

Își face pânză de la lună la pământ,

O pânza - harpă,

Al cărei cântec îl aud doar poeții.

Dimineața nu înțelegem nimic...

Unii spun că au visat frumos,

Alții auavut coșmaruri;

Cu toate acestea

Lumina-i pentru toți,

Aceeași.

 

PAZNICUL

 

Paznicul închide porțile.

Spațiul dintre ele apasă pe umerii lui.

Gardul din ochi și din ureche

Nu e pentru câinii care ridică un picior,

Îi păzește pe hoți de ei înșiși.

Și gândurile lui sunt ca hoții,

Strigă la ele, le gonește:

Sa fie liniște!

 

Noaptea se-așterne peste porți,

Ca pașii lui, semănând umbrele.

Colo o stea, colo alta...

Când se uită roată cerul este plin.

 

A DOUA ȘANSĂ

 

Pașii pe care îi auzi fără să vezi pe nimeni,

Au rămas suspendați în timp.

Te așteaptă să-i faci.

Să te ducă unde trebuia,

Unde nu ai ajuns

Sau unde ai ratat.

Fiindcă i-ai lăsat

Ca fantomele,

Într-un viitor fără cuvinte

Și fără gânduri,

În care s-a-ncuibat

Tăcerea.

 

ROMANTICĂ

 

Zâmbetul tău mi-a mușcat ochii!

Da, durerea este o femeie frumoasă!

Vorbele tale rotunjeau dedeochii,

Păsări flamingo plecară la coasă!

 

În zațul de cafea strălucea un bob de aur,

Șoapta-i ascunsă după ureche,

Se înfoie vântul, palid balaur,

Și lebăda plânge fără pereche...

 

Miresele-n rochii dospeau prin dantele,

Castelul, la poartă, țintea cavalerul,

Din stele făcurăm doar simple caiele,

Iubirii să-i smulgem prin noapte misterul...

 

Și-apoi, dimineața, cu lapte pe masă,

Șoptim îngânând: durerea-i frumoasă!

 

STRĂINĂ

 

Poezia mea străină îmi e.

Sare la mine din gura altuia,

Se altoieşte în aer

În fel de fel de chipuri, neştiute.

Apoi se-nfăşoară după cel pe care îl văd

În fiecare zi în oglindă, trimiţându-l la

Eclesiast:1.10.

„Ce pânze de păianjeni sunt ochii tăi!„

Strigă şi se sparge în ecouri:

Ca un foc de artificii unele, altele peşteri,

Printre stalagmite

Strig eu, eu, eu... se aude

Din adâncuri

Noi, noi, noi...

Străină mi-e poezia mea.

 

UN „O” PESTE UN PETIC

 

Pune un „O” peste un petic de cer.

Ochiul va înghiţi soarele,

Va juca şotron din galaxie în galaxie,

Apoi se va înghiţi pe el.

Pune un „O” peste un petic de zâmbet şi sex.

Nu vei eşua în Sodoma şi Gomora,

Nu vei fi un Lot privind la stana de sare

Te vei răstigni la intersecţia zilelor.

Roagă timpul să nu te uite

Cum am rămas eu suspendat

În uitare...

La orizontul căzut între nori,

Doar „O ”

Peste petic.

Vei vedea cum se mănâncă unul pe altul,

Cum strălucesc împreună într-o mizerie

Ce se scârbeşte de numele ei.

Pune un „O”!

 

POTOPUL SINGURĂTĂŢII

Doamne, ce ploaie!

 

Poetul

Kamikaze în oceanul valurilor cubice,

Valurile cu... bice lovesc surd,

Fără ţărmuri de milă.

Bula de oxigen

Ţine-n taină, încă, titlul şi punctul

În sertar.

 

Apoi

Căderea, în valurile sferice, în aburii

De la malul nopţii,

Lumina farului se zbate ca un pescăruş lovit

Plonjează în

Triunghiurile adâncimilor, sepiile mişună

Pline de cerneală simpatică,

Şi de aici, tămâind la icoana ternului,

Prinsă în cuiul infinitului...

Arhidiacon, poetul,

Înapoi

În potop, pe stradă...

Fereastra poetului

Are perdeaua trasă,

Pânza şi-a înecat culorile

 

În tivul argintiu,

Zâmbeşte amar,

N-are dezlegare la oglinda

Din şaradă.

Esenţele şi zgura de pe arca lui

Caută să-l sfâşie,

El îşi înmoaie pana în călimară.

În viaţa poetului

Nu vine niciun porumbel,

Nicio ramură de măslin.

Doar o făclie

Pâlpâie

Doamne, ce ploaie!

 

OCHII POETULUI

 

Trebuie să ai în mintea ta multe

Piscuri: Everest, Kilimanjaro, Mont Blanc, să

Nu le mai ştii numărul Anzilor.

În aceeaşi clipă, pe toate cărările

Sihaştrilor să păşeşti în munţii Carpaţi,

Toate hărţile urii laserul iubirii să le taie!

Să ai în mintea ta porturile

Din care vin si pleacă căutătorii lumii,

Roiuri de escadrile, echipaje de salvare,

Să cari bogăţiile şi

Frumuseţile pământului de pe un continent

Pe altul, să nu le prindă vântul uitării.

Comandant al anotimpurilor,

Încurajându-şi, peste

Calamităţile zilelor deşarte, trupele aeropurtate,

Speranţa zorilor. Să nu cumperi farduri pentru

Democraţie.

Să ridici în mintea ta zidul chinezesc, să

Delimiteze perpetuum mobile, yin şi yang.

Pădurile amazoniene nedefrişabile de timp,

Din care să nu se facă hârtie pentru revistele

Porno, ci biblioteci.

 

Toate acestea, să fie un mic petic în mintea ta,

De unde să pleci, Cristofor Columb

Sau Badea Cârţan,

Să descoperi continentul din suflet

Şi să ajungi în oceanul nemuririi.

Oceanul acela să fie doar

Ochiul tău drept de poet.

 

În ochiul stâng

Viaţa ta de zi cu zi:

Zăpada spre primăvară se face neagră,

Trandafirii, au spini,

Copiii vor să te educe. Încă nu au auzit

Pe nimeni în curtea lor să-i îndemne

„Ia şi citeşte!”

Multă trudă te va înrobi

Până o să vezi,

Cu amândoi ochii, aceeaşi

Imagine. Să rămână şi

Stând cu ochii închişi,

Să o vadă şi ceilalţi,

Să-i întindă timpul mâna

Ca un prieten pretenţios,

Sau poate niciodată...