Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

MUZĂ ÎȚI SUNT

Pecete-n lumina privirii se lasă tristețea

În catedrala sfărâmata a visului pierit,

Unde pe chipurile sfinților doar bătrânețea,

Aduce-aminte ca a existat și un răsărit,

Un început de cer într-un etern deșert al firii,

Al cărui nesfârșit, neputincios, atât de cunoscut,

Poate fi stins de către noi în numele iubirii,

Pe rugul ud al depărtării de tot ce a durut.

 

Tamâia lumii toată de-am arde-o într-o iubire,

Atunci poate putea-vom a-ncerca nemaiplângând

Să depărtăm coasa fără tăiș a nemuririi,

De iarba proaspăt încolțită a viselor din gând

 

Ca-ntr-un destin ce zbate în inima pulsândă,

Într-un parcurs al nestatorniciei mult prea grele,

În care eu privesc spre tine fiind doar o oglindă

Iar muză iți raman pe veci iluziile mele.

 

OFRANDĂ LUMILOR

 

Scrisul îți este zbor planat

Deasupr-aceea ce-ai uitat

Sau n-ai uitat cu-adevărat,

Iubire fără de pacat,

 

Revoltă trasă pe o roată,

Ruguri de spin ce înc-o dată

Le-aprinzi să ardă căutând

Curajul ochiului plângând,

 

Prin fumul unei realități,

Prin șiruri lungi de nedreptăți,

Tânjire către ideal

Care se pierde-n ireal,

 

Scrisul îți este o salvare

Frumoasă și tulburătoare,

Prinț adorat într-o poveste,

În care viața însăși este

 

Descrisă ca poveste-a ei,

Fără de demoni sau de zmei,

Ofrandă lumilor celeste,

Povestea ta într-o poveste.

 

NU CER NU SOARE 

 

Nu vreau, nu pot, nu cer, 

Nu soare și nici mare 

Într-un destin de fier 

Fără de legănare, 

 

Genunchii-s prinși în glie 

Și-i cânt de leagăn stins, 

Stau in statornicie 

Doar gânduri ce am plâns, 

 

Nu vreau, nu pot, nu vis, 

O lume tulburată 

Și chiar dacă n-am zis 

Aș mai trăi-o o dată, 

 

Să-mi vindec doar aripa, 

Căci încă mai socot, 

Că va veni și clipa, 

Să cer, să vreau, să pot. 

 

O FLOARE FEMEIASCĂ

 

Am sufletul fântână cu lună în apus

Privesc în juru-mi calmă la toate ce s-au dus

Și-mi jur visând în sinea-mi la ale vieții zori,

Să nu culeg vreodată mai mult de două flori,

 

O floare albă pură, o floare femeiască,

Destin al înfloririi ce simte să rodească,

O floare masculină, o floare ce se-nclină

Să-i dăruiasca celeilalte flori blândă lumină

 

Și asta doar pentru ca în acest buchet al meu,

Cu nuanțe de eternitate și de Dumnezeu,

Să înflorească între ele o a treia floare,

Aceea care are puteri tămăduitoare,

 

Asupra răului să-l ierte fără de tăgadă,

Asupra binelui spre-a nu- l lăsa în veci să cadă,

Poate doar sămânța-i, pe roditoarele ogoare

Și iarba s-o tranforme în flori tămăduitoare.

 

RUGĂ 

 

Poate că vei putea ierta, tu poezie a mea, 

Că n-am știut a te crea de-a fi tu altceva, 

Un flutur de-ar fi fost să fiu, te-aș fi creat un zbor, 

Trăire de-ar fi fost să știu te-aș fi creat un dor, 

 

Profundul dor, frumos și calm, în blândul tău afect, 

În lupta inegala, grea, cu-al lumii imperfect, 

Să nu rămâi ecoul memoriilor din mine, 

Speranța luminoasă ce-mi clocotește-n vine 

 

În căutarea acelui început de bine, 

Ca fugă salvatoare din șiruri de suspine, 

În care- abandonată sunt eu, veșnic căutând 

Ades’ chiar în muțenia lumii, notele din cânt, 

 

Te-aș fi creat pădure cu frunze aurii, 

Să-mi fii recunostință față de- aceia vii, 

Foșnind cântul rotirii pe frunzele din vânt, 

A tuturor ce-au fost și- a celor care îmi sunt, 

 

Te-aș fi creat spun, căci timpul cu a lui săgeată 

Sensul trecut al vremii odata doar arată 

Iar eu pornind pe calea fără priviri în urmă, 

Te-am rătăcit în gându-mi, m-am rătăcit în turmă, 

 

Nedreap-alunecare de meteorit căzut 

Lumină în decădere ce nimeni n-a vazut, 

Dar timpul se întoarce prin timpul care vine 

Și-n ruga-mi de lumină, mă regăsesc în tine. 

 

POLEN PE ARIPILE TALE ALBE

 

Polen pe aripile tale albe

Așterni, fluture alb, fluture zi,

În înăltarea înspre visuri calme

Spre dăruirea dragului de a fi,

 

Fluture alb speranță, agonie,

Secundă a zilei de ideal destin,

O zi îți este ție veșnicie,

Fluturii trec fluture, fluturii vin,

 

Fluture zi pierdută în apus,

Polen lăsat în ganduri de iubire,

Toate-au venit fluture apoi s-au dus,

Doar zborul îți rămâne nemurire…

 

În mine zeci de fluturi încă zbat

Să li se- nchidă ziua trecătoare,

În palmele ecoului uitat,

Din viața ca răspuns la întrebare,

 

Fluture alb, e ziua mult prea scurtă

Și din culorile fluturelui zi,

Conjură cerul, poate te ascultă

Să îndrăznești și mâine să revii,

 

Înhamă- ți aripile la trăsura sorții,

Trasă de nărăvașii cai ai morții,

Astăzi în ziua-n care încă suntem vii,

Fluture alb speranță, fluture zi.

 

PREAPLIN DEPLIN

 

Afară ploaia cerne pe păsările-n zbor,

Stropi mătăsoși și limpezi, care atunci când mor,

Pe aripile lor,

Mă dor

Atât de tare

Încât moare

Și cântul cel curat, lin și adevărat

Ce-ar fi putut să-l cânte

Cel stol fara cuvinte,

Ce-ar fi putut să-mi spună în nopțile cu lună

Unde e steaua mea,

Cea fără de lumină

Dar pe deplin senină,

Din mine pentru tine…

 

Afară iarna cerne pe frunzele de ceară,

Puf mătăsos și limped,

Care atunci când zboară,

Uită să ma mai doară

Și mângâie în vânt,

Pe cer și pe pământ,

Uitarea, căutarea

Iluzia, resemnarea…

 

Eu mă opresc să fug

Cerând cu disperare

Doar raza cea de soare

S-aprind un veșnic rug

De flori

Peste ninsori,

In zilele senine și pline,

De mine și de tine.

 

MANIFEST

 

Tare tare mi-este greu

Să mă rup de neamul meu,

Să mă rup, să mă împart,

Să-ncetez apoi să ard,

 

Să uit iar trecând în moarte

Să învingă ce desparte

Năucirea, umilirea,

Nu frumosul, nu iubirea,

 

Aș urla dacă aș crede

Că ne- aude cin’ nu vede,

Să mai spulberam din rele

Neputințele prea grele,

 

Văd, privesc și n-am ce- i face

Și străinului îi place

Că m-a izgonit din mine,

Din tihnirile- mi creștine,

 

Câți om fi ce încă plângem

Când pământul îl atingem?

…

Trădați morți, celor ce vin,

Calea să ne regăsim!

 

IUBIRE 

 

Iubire, scurge-te pe geam ca ploaia, 

Nu vreau să te ating, vreau doar să te privesc, 

Să-mi zgribulesc făptura după droaia 

De amintiri, ce încă mă mai copleșesc, 

 

Lumină-n vârful degetelor care 

Șuvița răzlețită-n vânt o alintau, 

Apus înlănțuit la mal de mare, 

Trăiri profunde care uneori dureau 

 

De-atât frumos, precum o mântuire 

A unui suflet karmic încă răvășit, 

Un abandon ca într-o nemurire 

În care nu plecăm, din care am venit 

 

Și ninge-te iubire peste soare, 

Săgeți ce-n suflet rece se împlântă, 

Căci ești profund a mea nemuritoare, 

Chiar și atunci când uneori neblândă, 

 

Te-am mai privit, te-am căutat ori chiar găsit 

Nu-mi este important în lumea de regret, 

Tu poezie scrisă pe un infinit, 

Îndrăgostită sunt profund de-al tău poet. 

 

VIAȚA CÂTEODATĂ ÎȘI CERE IERTARE

 

Viața câteodată își cere iertare,

Îți dăruiește uneori în compensare,

Ca într-un falanster, cât ai avea nevoie,

Nicicum cât meriți, mitralieră-n foc de voie

 

Fără de țintă și uneori fără de glonț,

Pe un perete alb dintr-un fragil gablonț,

Pe care tu, deja cu trupul conturat,

Ai inima țintită de glonțul neratat,

 

Nu curge sânge însă iar începe ploaia,

Șterge visarea se pogoară din nou droaia

De suferințe, pe un cuget fără șansă,

Ce n-are cum a sti c-o ne-nțeleasă ansă

 

Îl trage din pustie pe un pamant de dor,

Îl ține să răsufle până ce alții mor

Și nu mai știe unde, în alba sa predare,

Să regăsească poarta spre veșnica uitare.

 

Da, viața își cere uneori iertare,

Într-o complicitate uluitoare,

Sacrificând pe tine întru iertarea mea,

Sacrificând ce vine, pe ce a fost deja,

 

Balanță descentrată ce are doar dreptate

Și greutăți în impoderabilitate

Și numai tu în fond, legat la ochi privești,

Cum gânduri și speranțe în van mai irosești,

 

Îngăduință, toleranță neputință,

Imagine princiară fără umilință,

Rămâi dar pentru ea eterna provocare,

Esti singurul ce poate a-i dărui iertare.