Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

ADOPTĂ-MĂ PĂDURE

Adoptă-mă pădure,

În mantia mea de om

Făcută să îndure,

Sunt un orfan de pom,

Tu piatră fără timp,

Adoptă-mă să-ți semăn ție

Și aruncată din Olimp

Să retrăiesc o veșnicie

 

De vise și iubire

Și gânduri care dor,

Fără nefericire,

Nu mă lăsa orfană dar de viitor,

 

Adoptă-mă lumina

Și ține-mă doar trează,

Nu mă lăsa străina,

Orfană și de rază

 

Și-n lumea lină,

Adoptă-mă tu cutezanță,

În viitorul care va să vină,

Nu mă lăsa orfană de speranță,

 

Pe un pamant arid

Iar eu in lumea apelor din ciuturi,

Mă străduiesc să mă ridic,

Orfană sunt de fluturi,

 

Neantul se pogoară

În lumea gandurilor bune

Dar viața tot continuă să doară,

Nu mă lăsa orfană de minune,

 

Căci azi tanjesc

Și mi-e din ce în ce mai greu,

Să mă mai regăsesc,

Pe-acest pământ, plin de orfani de Dumnezeu.

 

AUTOPORTRET

 

Copacii poartă lacrimi pe frunzele ce mor,

Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,

Trecerea frumuseții, trecerea iubirii lor.

 

Păsările poartă-n aripi dorința lor de zbor,

Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,

Căderea din măreția înalțării lor.

 

Iubirea este uneori doar visul trecător,

Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,

Durerea sufletului blând pătimitor.

 

Copaci și păsări și iubire care moare,

Mă dor trăirile lor trecătoare,

Speranța idealului mă doare!

 

AVATAR

 

Se stinge geana nopții în somnul cel profund,

Ascunde-te în mine de lumea-ntunecată,

Eu mi-am păstrat în suflet un felinar arzând,

Din care-am putea să luminăm încă o dată,

 

Străine uragane ce nu pot să le opresc,

Ascund în codru geamăt de glonț și de secure,

Nu pot a mă opri să iți repet că te iubesc,

Că lumea noastră este făcută să îndure,

 

Ascunde-te în mine ca într-o ascunzătoare

A veșnicei copilării uitată în povești,

Doar clipa ce o smulgem este nemuritoare

Și- ți este daruita ție, doar ca să iubești

 

Apusuri, nu doar căderea soarelui în apă,

Când păsările fug, fără de voia lor, din cer,

Iar caprioara singura mormânt își sapă,

Ajută-mă-nțeleptule și lasă-mă să sper,

 

Ascunde-te în mine, ca într-un avatar

Și-ajută-mă cumva sa sper în continuare,

Că mai există undeva sicrie de cleștar

În care însăși moartea, dacă respiră, moare,

 

Ascunde-te în mine ca sa putem învinge,

Să iscodim preaplinul înțelepciunii caste,

Al cărei mult prea clar nectar azi se prelinge,

Pe malul încă nesurpat al realității noastre.

 

BEATITUDINE

 

Ce mult frumos

E în lumea asta dureros

Ascuns în doi,

Când nu există sentimentul noi,

 

Ce ploi se cern

Laconic și etern

Peste priviri aprinse-odat’

Și care-au luminat,

 

Nici soare nu-i cu drag

Să te sărute-n prag

Atunci cand vrei sa vii,

Dar unde tu nu stii

 

Și nu există când

Zadarnic asteptând,

Căci nu există unde

Să ne putem ascunde

 

Și tot intrebi de ce oare

Să-ți fie dată ție eterna așteptare?

Și până când,

În nemișcare sta-vei ascultând?

 

Cea amintire ce te știe cum erai,

Atunci când încă mai sperai,

Că viata e-un șirag de vise

Tânjite, adorate, ascunse, nedescrise.

 

Ascunse doar în noi,

Când nu există doi…,

E greu că-n lumea asta-i dureros

De mult frumos.

BISERICUȚA VECHE

 

Un deal, bisericuța veche și- un bocet în amurg,

Ape ușor neclare ce tulburi doar se scurg,

Fug într-o calmă fugă, ce parcă încă-mi pare,

O fugă fără țintă sau șansă de scăpare,

 

Urme, în urma-mi, nu lasă tălpile zdrelite,

Obrajii roșii, ochii în ale lor orbite,

Mă dor de teama nopții ce ar urma să vină,

O noapte fără lună, o noapte nesenina,

 

Sunt vulturii deja ascunși pe ale lumii stânci

Iar lupii și-au săpat deja bârlogurile- adânci,

Nuferii albi se scutur’ pe ape ce inundă,

Tăgada fericirii e lumea muribundă,

 

Toți urlă din bârloguri și urlă de pe creste,

Se roagă disperați spre lumile celeste,

Să cadă întuneric, să ne salveze-odată,

De fiara fără suflet, de fiara disperată,

 

Cu chip de fariseu, zâmbind meschin, meșteșugit,

Cu chipul disperării a ceea ce n- am iubit,

Ascuns în  galbenii curgând din al trădării pom,

Oprește-mi tu sălbăticiune, fuga dinspre om. 

 

CARENȚĂ

 

Deschis vorbind, carența răului înseamnă bine,

Iar lipsa soarelui poate să-nsemne cer cu stele,

Lumina, pierderea din întunericul ce vine,

Malul rămâne doar carența drumurilor mele,

 

În fond este-o carența a zborului spre infinit,

Oprirea în statornicia valului prea veșnic,

Ce știe doar să se întoarcă de unde a venit,

Crezâdu-se lumină, dar se topește-n sfeșnic,

 

Carența mea devine astfel, o pierdere în sine

A esențialului din ceea ce pe deplin dorești,

Răscumpărarea porților spre gândurile line,

A timpului ca semn de carte din file de povesti,

 

Visez carența de urât, până la contopire,

Într-o totală lipsă a realității pământene,

Carența urii, degenerată în iubire,

În care doar tânjesc să scriu și să citesc poeme.

 

CARUSEL

 

Pașii îi port în lumea cea albastră- n care,

Răspuns al întrebării este o altă întrebare,

Și unde frumusețea, deseori se sinucide

Trădată fiind de cotidianul trăirilor lucide,

 

Împinsă în neantul ce vesnic ne-o răpește,

Uitată, neluptată și-abandonată mișelește,

Ea, frumusețea vulnerabilă, o sinceră mirare,

Așteptă încă înflorirea într-un boboc de floare.

 

Aceeasi frumusețe care cu bobul ei de rouă,

Spală puterea nopții, rupând viața în două,

În zile și în nopți, în  bine și în rău,

În altruiști și hoți, în preaînalt și hău.

 

Ne frânge și pe noi iar noi rănim iubirea,

Când numărăm în clipe, însăși nemurirea,

Abandonați profund în  caruselul de trăire,

Doar așteptând salvarea de la prăbușire,

 

Prin forța cea primită si nesubordonată,

O simplă centripetă, mecanic calculata,

Căreia am putea măcar doar a- ncerca,

Să-i înțelegem logica puterii de-a zbura.

 

CĂUTARE

Eu caut o iubire, așa cum n- am mai întâlnit,

O caut din trecut în viitor, din infinit în infinit,

Este acea iubire pură, acea verigă lipsă

Care salvează toți oamenii după apocalipsă,

 

Pe un pământ al vieții, o muritoare vie,

Cu sufletul lumină și-o coală de hârtie

Pe care-mi scriu, cum am văzut trăirea,

Acolo-n începuturi când mi-am născut murirea,

 

Pentru ca doar iubirea ne-a putut crea,

Oricât nemernicia în goana ei ar vrea

Să schimbe roata vieții, să schimbe roata firii,

Să-ncurce-n sufletele noastre trăirile iubirii

 

Și caut o iubire s-o pot pe veci împărtăși,

O dragoste de oameni ce pot a o-mpărți,

Cu voi, cu ei, cu tine, în mine și in noi,

Așa precum albina se dăruiește-n roi

 

Definitiv, cu dragoste, speranță, împlinire,

Definitiv, cu dragul de- a împlini menire,

Pentru că nu există decât o arcă salvatoare

Iubirea căutării, chiar dacă- i visatoare.

 

CE AR FI URMAT

 

Tu unde crezi om ca se-ascund de noi norii,

După ce ploaie răscolit-au peste noi ?

Poate acolo unde ne- au pierit zorii

Nopților atâtor neașteptate ploi,

 

Acolo unde cenușa s-a pierdut în vânt,

În valuri de spumă, sub coamă de munte,

Când omul din ea nerevenind în pământ,

Nici bocet nu mai are cine s-asculte,

 

Acolo dispare iubirea iubite,

Pe țărmul albastru al pierdutului larg,

În vechiul triunghi al pierzaniei ursite

Și unde doar valuri uscate se sparg,

 

Tu crezi regăsirea că are candoare,

Ce fac cu cenușa dar cu norul ce-l cat ?

Căci suntem doar apa în strâmtă vâltoare

Iar tu-n veci n-ai să afli ce ar fi urmat …

 

DECLARAȚIE DE DRAGOSTE

 

Regret și-acum că nu ți-am spus că te iubesc,

Cu buzele lipite priveam spre tine, tu iubirea mea

Și încercam să nu mă prăbușesc,

Uitându-te cumva pe undeva.

 

Lumini și soare, voci, o melodie a blândului ceresc,

O teamă că te pierd și cad intr-un necunoscut,

Am vrut să-ți spun atunci că te iubesc

Dar n-am putut iubite, n-am putut…

 

Alunecând ușor eu am căzut,

M-am smuls din brațul tău și m-am născut…