Poezii de Silvana Andrada Tcacenco

DINCOLO

Dincolo de nori e cerul,
Dincolo de aparențe, adevărul,
Dincolo de adevăr e soarta,
Dincolo de viață este poarta,

Poarta spre acea fântână,
Cu ciutură albă și cu apă bună,
Rece, pură și curată,

Pentru conștiința-ți însetată.

Dincolo de rău, tot răul,
Dincolo de întuneric, este hăul,
Dincolo mai de trădare, moartea,
Dincolo de ignoranță numai cartea,

Dincolo de noi însa e vid,
Incolor și inodor și insipid,
Frigul și minciuna, disperarea,
Resemnarea, ura si uitarea,

Nedreptatea idealului ucis,
Gânduri doar de dincolo, ce-au rămas în vis,
Dincolo de dincolo nimeni nu-i ateu,
Dincolo de dincolo este Dumnezeu…

Strânge-mă iubite, cheamă-mă ‘napoi,
Nu vreau să trăiesc dincolo de noi,
Luminează-mi carma ochilor cei goi,
Du-mă dincolo, de dincolo de noi!


DRAGOSTE PRIMORDIALĂ

Suntem doar noi
Pe un uriaș tărâm al timpului ce plouă,
Suntem doar doi
În viețile-ne amândouă,

Eu și cu tine,
Fărâme dintr-un paradis,
Eliberați de primordiala vină
Și alungați în nopțile de vis,

Tu și cu mine,
Înlanțuiți ca pânza pe catarg,
În nostalgia timpului ce vine,
Un simplu vas ce-i rătăcit în larg,

Noi doi, un univers de stele
Pe cerul nopților de vară,
Doua priviri care se sprijină- ntre ele
În nesfârșitul anilor povară,

Eu sunt atomul
Celulei tale primordiale
Iar tu ești omul
Armurii mele aurii de zale

Și câte-aș mai avea de spus
Și de simțit în zilele-mi senine
Iubitul meu, iubit nespus,
Ai grijă de speranțele din mine…


ECHILIBRU

Copacii înșiși nu au echilibru încă,
Ei se susțin cu forță în proprii rădăcini,
Profunde, ca un râu ce sapă-n stâncă,
Adânc înlănțuite, spre a nu-i lasa străini.

Doar oamenii se nasc să-nvețe echilibrul,
Prea sprijiniți în oase, ca rădăcini în sus,
Damnați să-și poarte-nlănțuirea în periplul,
Mai multor răsărituri, spre unicul apus.

Cu rădăcina ruptă, copacul a murit,
Iar noi, inlănțuiți în vise spulberate,
Ne amintim întocmai că, dac- am fi iubit,
Eram precum pădurea, fără de păcate.


EDENUL TĂU

Sunt umbre de crânguri ce-mi umblă prin gânduri,
Ce urcă coboară în muguri de seară,
O seară a lunii -oglindită în ape,
În apele care- au uitat să adape.

Sunt ceruri de stele, pierdute, rebele,
Uitate în ochii speranței predate,
Senini prima oara dar care- au murit,
Când visul uitării din ei s-a ivit.

Sunt coase tăioase ce rup rădăcini
De suflete blânde și muribunde,
Ucid flori și iarbă și toarnă venin
Pe rana vâltorii din anii ce vin.

Superba trăire leșin, nemurire,
Ne frânge ființa trădându-și dorința,
Închide-mi tăgada-n cămașa de forță,
Aprinde-mă dragoste ca veșnică torță,

Prin focul rotundei salvări nenorocul,
În cercul de spaimă ce visuri îngaimă,
Prea mult împarțită- ntre bine și rău,
Eu pot fi coșmarul sau Edenul tău.


EGO

Transformă-mi zbuciumul de val, în apă stătătoare,
Statornicia din aval, în apă curgătoare
Iar lacrimile cele multe, adânc pierdute-n mare,
Preschimbă-le pe toate, în razele de soare.

Ascute-mi visul, să se poată singur apăra,
De propria neputintă sau de orice altceva
Ce-i stăvileste zbuciumul de magmă dura,
Spre- a regăsi statornicia din a mea natură.

Iubirea vieții mele, de-o mângai sau privești,
De- atingeri reci, străine, încearcă s-o ferești,
Ajută-mă să curg prin viața-mi colorată,
Așa precum ar fi, acea ultimă dată.

Mi-e tare drag sa am în tine rădăcină,
O stranie și firească lipsă de-orice vină,
O mângâiere pe apus de veste bună,
A vieții-ne cu gust intens de mătrăguna.

Vorbesc acum numai cu tine eul meu,
Mult înainte de-al ruga pe Dumnezeu
Pentru ce-mi este mai întâi de toate datorie,
În lumea-n care sunt, și-n cea care va fi să fie.


EU TIND SPRE FERICIRE

Eu tind spre fericire.
Din neant adusă,
Preaplinul de iubire-i
Povestea mea nespusă.

Eu tind amorf spre formă.
Granule de mercur,
Mă scurg între destine
Pe care le îndur.

Pe un pământ de umbre
Și de sublim frumos,
Fugind din gânduri sumbre,
Ma tot ridic de jos,

Adun în ochi prinosul
Uitat de noi in rai
Și simt vibrând frumosul,
Ca fiind tot ce ai

Si cercul se închide
În gandu-mi de iubire,
Chiar cu priviri timide,
Eu tind spre fericire.


EZITARE

Pe umbrele-mi din ceruri, pe umbrele din sori,
Memoriile luminii din îngeri căzători,
Se-așează fin pe tâmpla-nțelegerii umane,
Cu scopul perpetuării eternelor canoane,

În limitări de vise ce se desfac în stropi,
În pamânteanul circ al oamenilor miopi,
Prea mulțumiți de-a lor imagine neclară,
Decursă din fragilitatea lor gregară,

Privesc pământul care nu se mai rotește,
Pământul care astăzi doar se prăbușește,
Într-un neant, într-un abis, într-un profund eter,
Eterul tuturor speranțelor ce parcă pier

Și ar putea atât, doar să înalțe ochii,
Și să se lase sincer mângâiati de stropii
Magiei cosmice, cea daruită fără preț,
Ca veșnic și iremediabil prea curat podeț,

Între ce este și ce ar trebui să fie,
Între o moarte seacă și cea în veșnicie,
Între a fi sau doar a trece-n goană printr-un vis,
Între a ucide sau între- a te lăsa ucis

Că doar fragilă e ideea că am exista,
Îti sunt de-a lungul vieții copil și mama ta,
Ne-ntoarcem, ne plecăm, mințim, furăm, ne-ncovoiem
Și doar atât de rar, atât de rar mai ezităm.


FERICIRE

De-o viață îndrăznesc să lupt cu efemerul,
Având ca ideal de libertate, cerul,
Visez la unica fracțiune de secundă
De bunătate omenească furibundă

Știind că infinitul  este atât de mic
Atunci când din cenușă încerc să mă ridic,
În ochii mei, până la pura lor culoare,
Albastră, sinceră, fragil nemuritoare.

Nu știu să pot să-nvăț ușor a abandona
Speranța cum că viața înseamnă altceva,
Mă ține universul în a lui splendoare
Și certitudinea că viața e visare,

Visarea întru idealul perpetuării,
Vânt împletit în cozi din capetele zării,
Visare de rotund încolăcit în spire
De infailibilă și pură fericire.


ÎN BRAILLE CU STELE

Să-ți scriu iubite ce-aș avea a-ți spune
Sau vorbe să transform din vis, într-o minune,
Să-ti spun ce am de zis, scriind în braille cu stele
Ca tu să poți ajunge-adânc în visurile mele,

Tu orb de mine, eu însămi fără de vedere,
Prin lumea ancestrala a propriilor himere,
Veniți dintr-un trecut pierdut pentru vecie,
Ascunși într-un prezent de nestatornicie

Unde doar dragostea nu este schimbătoare,
Ea, dragostea trăiește și mult după ce moare,
Ne urmarește-n veșnica ei dăruită ipoteză
Ca  ADN-ul vieții, din propria-ne geneză.

Pentru că tu îmi ești din mine, eu din tine
Suntem celule-atât de rau cât și de bine,
Te-ai insinuat profund letal în al meu gand
Iar fără tine simt că nu mai am pământ

Și oarbă de atât urât și atâta ne-mplinire
Voi fi fugit demult cu tine-n nemurire
Să caut să iți scriu în braille cu stele
Calea iubirii din trăirea gândurilor mele.


INFINITUL TĂRII MELE

Doar în țara mea cea muribundă
Tăcerea trecerii este rotundă
Și rotunjimea, nu e moarte, este timp,
La noi în gene arde focul viu ca nimb,

Aici în țara mea și-n a ei soartă,
Sărutul nemuririi este poartă,
Este triumf al unei vieți nepieritoare,
Asupra neputinței morții trecătoare,

Privind-o prin a inimii fereastră,
Zborul devine pasăre măiastră
Îngerii blânzi mai urcă și coboară
Fără bariera lumilor povara.

Iubirea în țara mea, precum un ou,
Fragil, născut din apa vie- a vieții,
Primește nemurirea-n dar, divin cadou,
Sublimă piedică în calea bătrâneții

Și- așa cuminți, precum pământul din Carpați
Mai credem încă în balauri și minune,
Nici pe columnă nu am stat îngenuncheați,
Plecăm toată ființa, doar în rugăciune.

Iar tu, când simți române că totul ți-a apus,
Că trupul ți-este smuls din trupul lui Iisus
Nu te lăsa învins, nu te lăsa răpus,
La noi dușmani…, de mii de ani…., și infinitul curge înspre sus!