(10) NĂLUCA PĂDURII

          Unele dintre poveștile care circulau pe cale orală, prin viu grai, povești spuse seara în șezătoare sau în jurul focului la stână de către povestitori veniți nu se știe de unde, și plecați apoi nu se știe unde, sunt puse sub semnul fantasticului, îmbinându-se în ele elemente din viața reală cu evenimente supranaturale inexplicabile.

          Astfel, evenimente stranii sau misterioase apar brusc în lumea reală, considerată normală și familiară, dar, cu toate acestea, starea de incertitudine, de îndoială și de ezitare care apare între personaje și cititor este prezentă peste tot, neștiindu-se clar dacă întâmplarea are o explicație a ființei umane sau este pur și simplu magică, supranaturală. Personajele sunt oameni simpli, fără puteri speciale, în care cititorul se poate regăsi cu ușurință, iar timpul și spațiul în care se petrece acțiunea sunt ambigue. Acțiunea se poate petrece adesea într-un cadru cotidian, care cadru poate deveni treptat amenințător, misterios și greu de definit. Finalurile unor asemenea povestiri rămân de cele mai multe ori nesigure, deschise, dând ocazia cititorului să spere sau să se teamă în continuare.

          Ceea ce este foarte important este faptul că de multe ori, de sub pojghița de gheață a limbii povestitorului anonim se pot desprinde fragmente de un lirism autentic, cu un surprinzător zbor al fanteziei care poate zburda cu multă sprinteneală.

          Povestea de față vorbește despre o doamnă nobilă care avea o fetiță pe nume Elvira, o fetiță de câțiva anișori, căreia îi aduce un tovarăș de joacă, un băiat puțin mai mare, pe nume Nuțu.

          Cei doi copii rămân să se joace și să crească împreună. Păreau predestinați unul pentru altul.

          O babă, țigancă ghicitoare, cu o trăire plină de mister, expresivitate și dramatism, cu o privire pătrunzătoare și inteligentă care pornea din ochii ei ascunși sub sprâncenele-i stufoase, îmbinând o scânteie de viclenie cu o înțelepciune străveche, sugerând faptul că poate vedea dincolo de lumea vizibilă, ghicindu-le copiilor viitorul, le spune că într-o zi, vor crește și se vor căsători împreună.

          Fața țigăncii era puternic brăzdată de riduri adânci ca o hartă a vieții. Pielea ei era arsă de soare, cu o tentă măsline, iar trăsăturile feței ei erau aspre, dar extrem de expresive. Avea un zâmbet enigmatic, pe jumătate ascuns, lăsând să se întrevadă o cunoaștere secretă a destinului celor care îi treceau pragul.

          Mama Elvirei, care se dusese cu ea și cu Nuțu la ghicitoare, auzind lucrul acesta, se-ndoiește de spusele țigăncii, dar totuși continuă să-i supravegheze cu atenție pe cei doi copii care cresc în această credință, luând spusele țigăncii ca o joacă. Ajunși însă la vârsta adolescenței, cei doi se îndrăgostesc unul de altul. 

          Când află mama lor despre lucrul acesta, este gata să înnebunească și le mărturisește celor doi tineri îndrăgostiți că nu poate fi vorba despre o căsătorie între ei, deoarece cei doi sunt frați buni. Nuțu este copilul ei, pe care l-a născut din păcat și apoi, când ea s-a căsătorit, avea să-l aducă în casă, spunând că este un copil sărman fără casă și al nimănui, găsit în drum. 

          Cu toate că cei doi tineri îi promit că își vor înăbuși dragostea, nu reușesc, iar, ca să nu păcătuiască, Nuțu pleacă în lume. De durere, mama lor moare, iar Elvira, ca să răscumpere greșelile făcute, merge din nou la aceeași țigancă, care le ghicise mai demult și o roagă să o sfătuiască ce să facă.

          Țiganca, cu capul strâns legat cu un batic înflorat în culori vii, roșu grena, galben intens sau verde, decorat pe margini cu bănuți metalici care zdrăngănesc la fiecare mișcare, era aceeași țigancă, neschimbată, peste care timpul părea că nu lăsase nicio urmă.

          La gât purta salbe grele din monede vechi de aur sau argint, iar în urechi, cercei mari rotunzi ca niște verigi. Fusta lungă și creață ajungea până la pământ și era acoperită de un șorț pestriț. Peste cămașă purta o vestă brodată, iar pe umeri, un șal tricotat.

         Mâinile țigăncii aveau degetele lungi și noduroasă, pline de inele masive, amestecând tactil un pachet uzat de cărți de tarot. Din colțul gurii, în timp ce vorbea, îi ieșea fumul subțire al unei pipe vechi din lemn.

          Uitându-se cu atenție la Elvira, țiganca îi spune că timp de nouă ani va trebui să rătăcească prin pădure, iar atunci când va fi lună plină sau lună nouă să se-mbrace în haine albe și să se-mpodobească cu flori și să cutreiere așa nouă hotare, luând apă de la nouă izvoare. Toate acestea trebuie să se facă sub semnul muțeniei.

          Oamenii au început să o vadă pe câmpuri și prin păduri și temându-se de ea îi ziceau Năluca Pădurii, crezând că este vreo zână frumoase.

          Într-un an, secetă mare fiind, babele din sat, în frunte cu Salomeea, hotărăsc că Năluca Pădurii ar fi de vină, fiind o vrăjitoare rea care oprește ploaia.

         Cu toate că fetele din sat și flăcăii se roagă de baba Salomeea să o ierte, fiindu-le dragă, babele refuză, se strâng laolaltă, o caută și o prind. A doua zi, o ard pe rug pentru a pieri vraja odată cu vrăjitoarea, dar a treia zi avea să moară și baba Salomeea în chinuri groaznice.