(11) INCERTITUDINI DUREROASE

       Lumina din bucatarie avea o nuanță rece de spital, reflectată în cănile de cafea așezate pe masă. Între cei doi soți, pe blatul de lemn zgâriat de trecerea timpului, stătea o coală albă de hârtie. Un act de divorț descărcat de pe internet, completat pe jumătate. 

         Mihai și Elena împlineau luna aceasta zece ani de căsnicie. Zece ani care nu se terminaseră cu un scandal răsunător, ci cu o liniște grea, în care cuvintele deveniseră prea scumpe ca să mai fie risipite. Nu se mai certau. Pur și simplu, nu mai știau cine sunt atunci când erau în aceeași cameră.

         Elena își trecu degetele pe marginea cănii. Își dorea libertatea, sau cel puțin așa își spunea în fiecare dimineață când se trezea cu spatele la el. Voia să nu mai simtă greutatea așteptărilor nespuse. Și totuși, privirea îi coborî pe foaia albă de hârtie și stiloul rămas blocat în aer. Numele ei era deja scris. Lipsea doar o semnătură. O singură mișcare de mână și zece ani deveneau istorie. Dar mâna îi tremura ușor.

         Mihai o privea de cealaltă parte a mesei, mimând că citește știrile pe telefon. În realitate, ecranul era negru. O urmărea prin reflexia sticlei. O vedea ezitând și simțea un amestec ciudat de ușurare și panică. Dacă ea semnează? El își dorise această discuție.El propusese separarea, obosit de serile în care singurul lor dialog era: " Cum a fost la muncă?" urmat de un "Bine" sec. Voia să pună punct acestei agonii plictisitoare. Dar acum când ușa spre ieșire era larg deschisă, a realizat cât de frig este afară.

         - Dacă vrei, o semnez eu primul, a spus Mihai cu o voce care încerca să sune detașată, dar care trăda o nesiguranță profundă. Elena a ridicat privirea. Ochii ei erau la fel de căprui ca și în ziua în care s-au cunoscut într-o stație de autobuz, pe o ploaie torențială.

         - Nu este vorba despre cine semnează primul, Mihai, a spus ea încet, lăsând stiloul jos.

         - Este vorba despre ce vom face după aceea. Ești sigur că asta vrei?

         Mihai lăsă telefonul pe masă. Întrebarea l-a lovit direct în stomac. Era sigur? Și-a amintit de apartamentul lor gol, de felul în care ea râdea când greșea o rețetă, de vacanțele în care se pierdeau pe străzi străine fără hartă. Toate acele amintiri erau încă acolo, îngropate sub straturi de rutină și oboseală.

        Nu știu, recunosu el, iar această sinceritate brută păru gata să spargă gheața care îi despărțea de luni de zile.

         - Dar mi-e  de cum va fi fără tine. Apoi îmi este frică și de cum va fi dacă rămânem așa.

        Elena dădu din cap, înțelegând perfect. Erau blocați într-un purgatoriu al indeciziei. Niciunul nu mai avea energia să repare legătura, dar niciunul nu avea curajul să o rupă definitiv. Fiecare aștepta ca celălalt să facă pasul decisiv, să poarte povara vinovăției.

        Se privesc lung, pentru prima dată după mult timp fără să-și ferească ochii. În această privire nu era pic de ură, ci o tristețe profundă și o formă ciudată de respect pentru tot ceea ce au construit împreună.

         Elena a întins mâna, a luat coala de hârtie, a împăturit-o în patru și a pus-o în sertarul de la intrare sub facturi. 

         Nu semnăm azi, spuse ea, întorcându-se spre el. Nici nu ne prefacem că totul este bine. Dar mai așteptăm. Până vom fi siguri.

         Mihai respiră ușurat, un oftat lung care i-a eliberat pieptul. Nu au rezolvat nimic, dar și-au acordat un răgaz. Se așeză mai aproape de ea și, pentru prima dată după zece ani de căsnicie, au început să vorbească cu adevărat, nu despre ce îi despărțea, ci despre cât de greu le era amândurora să renunțe.

         Dimineața de Ajun a sosit cu o ninsoare deasă, care a îmbrăcat orașul într-o liniște ireală, contrastând puternic cu tensiunea mocnită dintre cei doi soți. Între timp, Mihai și soția lui deveniseră experți în a se evita prin casă.

          Ceea ce nu știa niciunul era faptul că, în urmă cu două săptămâni, amândoi făcuseră același gest din disperare. Fără să-i spună celuilalt, i-au scris mătușii Sofia. Sofia era singura rudă excentrică și înțeleaptă a familiei, o femeie la aproape 80 de ani care trăia retrasă într-un sat îndepărtat și care avea mereu un dar rar, acela de a vedea direct în sufletul oamenilor. Niciunul nu primise răspuns, așa că speranța de a găsi un arbitru sau un sfat salvator, pierise.

          În după-amiaza de Ajun, curierul a sunat la ușă. Mihai a deschis și a primit două pachețele identice, învelite în hârtie simplă de ambalaj și legate cu sfoară de cânepă. Pe unul scria "Pentru Mihai", iar pe celălalt, "Pentru Elena". Expeditorul: Mătușa Sofia.

          - Sunt colete de la mătușa, a spus Mihai, lăsându-le pe masa din hol.

          Elena s-a apropiat mirată. Au rupt sigiliile în același timp, așteptându-se poate la niște dulciuri de casă sau decorațiuni vechi. În schimb, fiecare a găsit în cutia lui un singur plic.

          Mihai a scos din plic foile și a rămas încremenit. A recunoscut imediat scrisul mărunt și ordonat al Elenei. Mătușa Sofia nu scrisese niciun rând, ci doar a inversat scrisorile în cele două colete. Mihai avea în mână scrisoarea pe care Elena a trimis-o mătușii în secret, iar Elena deschidea chiar acum scrisoarea scrisă de Mihai.

          În holul apartamentului s-a lăsat o tăcere în care se auzea doar fâșâitul colilor de hârtie. Mihai a început să citească, cu inima bătându-i în piept ca un tambur: 

          "Dragă mătușă Sofia, nu mai știu ce să fac. Ne pierdem și mi-e groază. Zece ani s-au scurs printre degete. Toată lumea crede că nu ne mai înțelegem, dar adevărul este că eu încă îl iubesc pe Mihai cu toată ființa mea. Îl iubesc atât de mult încât mă doare să-l văd nefericit lângă mine. Mi-e teamă că dacă-i spun asta, o să pară ca o rugăminte de milă, nu ca o mărturisire. Cum salvăm o dragoste care s-a ascuns sub tăcere?".

          Mihai a ridicat ochii din coala de hârtie, cu vederea încețoșată de lacrimi. A privit-o pe Elena. Ea terminase deja de citit rândurile scrise de el, în care Mihai îi mărturisea mătușii exact același lucru: că o iubește cu disperare, că se simte neputincios și că singurul motiv pentru care nu semnează divorțul este că viața lui fără Elena nu ar mai avea nicio culoare.

          Femeia avea obrajii umezi. Hârtia tremura în mâinile ei. Toate zidurile de mândrie, toate lunile de tăcere și ignorare s-au prăbușit într-o secundă.

          - Încă mă iubești? a șoptit Elena, făcând un pas nesigur spre el.

          - N-am încetat niciodată, a răspuns Mihai, cu o voce gâtuită. Doar... am uitat cum să-ți spun.

          S-au întâlnit în mijlocul holului, acolo unde canapeaua nu mai era o graniță, ci doar un martor al împăcării lor. S-au strâns în brațe cu o forță care părea să recupereze toată perioada de distanțare. A fost o îmbrățișare caldă, lungă, plină de scuze nespuse și de promisiuni multe că vor lua totul de la început.

          Chiar în clipa în care Elena își sprijinea capul de pieptul lui, ascultându-i bătăile agitate ale inimii, soneria de la ușă a sunat din nou. Lung și vesel. Amândoi s-au șters repede la ochi și au mers spre ușă. Când Mihai a deschis ușa, în prag stătea o siluetă învăluită într-un palton mare de lână, cu fulgi de zăpadă pe guler și cu un zâmbet complice pe buze. Era mătușa Sofia, cu o geantă veche de voiaj într-o mână și cu o crenguță de vâsc în cealaltă.

          - Crăciun fericit, dragilor! a spus bătrâna, intrând în casă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Sper că ați desfăcut "poșta" la timp. Drumul de unde vin eu a fost groaznic, așa că sper să aveți o cafea caldă și pentru o mătușă bătrână care, iată, joacă rolul lui Cupidon.

          Mihai și Elena s-au privit, au zâmbit larg pentru prima dată după mulți ani și au strâns-o în brațe pe bătrâna care, cu o simplă inversare de plicuri, le-a salvat viața împreună.