AMĂGIRE

Mijloc de Gerar, cu raze călduțe de soare, ploi ușoare, ceață alburosă și umedă. Alunul trăia încă în Crăciun, ca și mine, etalându-și beteala argintie.  S-a hotărât să rămână așa până la primăvară.
Nectarinul din grădină s-a trezit la viață, crezând că a venit primăvara.Iată-l plin de muguri, șoptindu-i vișinului ce dormea legănat de vânticelul cel călduț.
-Trezește-te și tu! Au răsărit ghioceii!
Vișinul cel bătrân, trecut prin multe anotimpuri, cască, cască…, mișcându-șiușor crengile, apoi trase cu ochii spre nucul din fundul grădinii care, ca de obicei, dormea tun, zicând:
-Să mă trezesc? Așa de puțin am dormit...Nu demult am auzit colindătorii...
    Un vânticel ușor dinspre pădure îi mișcă crengile și-l dezmetici oarecum, dar nu-l convinse. Nu-și făcuse încă somnul și era destul de obosit. Adormi din nou încălzit de raze călduțe de soare.

Tocmai atunci, se așeză pe creanga sa un pițigoi. Își etala cu emfază burtica-i pudrată de raze de soare care se asorta minunat cu tichiuța-i turcoaz așezată ștrengărește pe moalele capului, probabil să-i țină de cald în zilele reci de iarnă. Nu și-a uitat nici fracul negru, decorat cu pene albăstri pe care și-l făcuse pentru Revelion. Decum s-a așezat pe crenguță, a-nceput să cânte, să cânte...., bucurându-se și el de razele de soare ispititoare care îl trezi din somn pe vișinul cel bătrân, de-abia adormit.
- Ați înnebunit de-a binelea!!Și tu crezi că e primăvară?
- Scuză-mă, te rog, nu voiam să te trezesc...Veneam tocmai  din pădurea de după Dealul cel Mare. Primăvara e încă departe..Acolo, un stejar bătrân și înțelept mi-a spus cu tristețe:
     - Dragul meu, primăvara e doar o amăgire…Mai bine culcă-te, bătrâne vișin. Iarna e încă departe, în munți. Nu ne va uita…În curând își va scutura  și pe-aici albele-i cojoace. Să nu te găsească nepregătit.
Vișinul îl ascultă, îi mulțumi pentru sfat și adormi din nou. Această conversație fu auzită și de ghioceii care moțăiau la picioarele vișinului.
    -Primăvara, acum, e o mare amăgire…Mai este mult până la 1 Martie! repetau aceștia.
    Adormiră și ghioceii…
Pițigoiul mulțumit de isprava sa zbură fericit spre via suspendată unde zărise încă de ieri doi ciorchini de struguri negri, stafidiți.
    -Darul toamnei, darul bunicii, ciripi Pițigoiul. Mai am în grădină un măr roșu din care voi gusta mâine, dacă nu-l vor găsi ciorile.
    Aproape de nuc, o cârtiță își construise o cetate de toată frumusețea. Auzindu-i, își scoase capul din mușuroiul uriaș, zicând:
-Pământul încă nu a înghețat…! Sap într-una…Sub pământ mi-am construit o veritabilă autostrada.
-Fii atentă, zice pițigoiul, îți spun din sursele mele, demne de încredere: Primăvara, acum, e doar o amăgire…