SCORBURA

Departe de sat, în pădurea  de stejari de la Braniște, trăia un stejar bătrân, bătrân de când lumea.
- Vremurile se scurseseră atât de repede ca și vântul care se strecoară printre crengile mele…oftă stejarul.
     - Ca și nisipul printre degetele omului….îi răspunse vântul.
Bietul stejar nu știa ce să-i răspundă vântului deoarece nu fusese niciodată pe țărm de mare. Se ținea din răsputeri ca vânturile reci și puternice din iarnă să nu-l smulgă din rădăcini. Numai de ar ajunge iarna….Acest lucru îl voiau și pomii dimprejur deoarece el era cel mai înțelept dintre toți copacii și știa multe.Da nu puteau face nimic, doar să-și ridice crengile spre cer și să  se roage Înaltului pentru a-i prelugi acestuia viața.Și uite-așa, anotimpurile treceau unul după celălalt, în rostogoliri de apusuri și răsărituri, și ei se bucurau pentru că puteau număra alte anotimpuri.
            De o vreme, scoarța i se găurise și -i apăru o mică adîncitură,o scorbură care din an în an se făcea tot mai încăpătoare iar stejarul devenea tot mai gol pe dinăuntru și tot mai  secătuit de vlagă.

    - Într-o zi mă voi prăbuși de-a binelea…Dac-aș avea măcar un copil care să fi crescut dintr-una dintre ghindele mele…Ar și moștenit tot ceea ce am clădit de-o viață.Nu aș fi trait degeaba. Mi-ar fi luat locul și acum aș fi liniștit.
             - Dar noi suntem copiii tăi, bătrâne stejar! spuseră pomii din apropirea lui într-un glas. Ne-ai văzut înălțându-ne crengile spre cer, ne-ai văzut veșmintele în fiecare anotimp…zise un ștejar tânăr din apropierea lui.
             - Ne-ai învățat cum să adăpostim cântecul păsărilor  și cum să dăruim tuturor viețuitoarelor pădurii aer proaspăt și curat, bucurie, cântec și o viață sănătoasă. Noi suntem copiii tăi!
Cele spuse de ceilalți copaci îl bucurară pe bătrânul stejar dar nu pentru multă vreme.
Într-o zi de toamnă mângăiată de raze călduțe de soare, în scorbura sa încăpătoare  a intrat din curiozitate,  o veveriță jucăușă care semăna cu un ghemotoc de frunze roșiatice.
             - Aaa, ce scorbură minunată! Un adevărat palat! Aici, mai sus, o să-mi fac o cămară grozavă, zise micuța făptură. Apoi, luă o crenguță cu frunze arămii pe care o proțăpi la intrarea în scorbură.
             - Acum toate animalele vor știi că este locuința mea.Nu pot să pierd o asemenea ocazie! Și-acum la treabă, zice roșcata noastră.Într-o cămară atât de spațioasă voi avea nevoie de multe bunătăți dar și de multă muncă.
Stejarul era tare mulțumit pentru că această mica vietate ghidușă s-a mutat în scorbura sa. Devenise mai vesel  și fericit. Cu o astfel de chiriașă nu puteai să te plictisești.Uneori îl gâdila pe sub scoarță și-l făcea într-una să râdă, lucru care îi mira pe copacii din jur.
    - Ce s-o fi întâmplat, oare? se-ntrebau aceștia.
    - Știți, dragii mei, nu sunt singur!Am un chiriaș minunat în scorbura mea. De când a venit, nu mă mai plictisesc.Toată ziua sare, ronțăie, intră, iese, cară, aranjează, ba mai cheamă și alte surate de-ale ei la masă, că loc este berechet…Numai de i-ar ajunge proviziile...Ghindele mele sunt acum la loc ferit, adăpostite  în cămările din scorbură.
Când au auzit una ca asta  pomii au spus:
    - Și noi ne dorim asta…!Și noi vrem s-avem o scorbură…
    - Toate la timpul lor, zise stejarul.Până atunci, bucurați-vă de tinerețea voastră! Scorbura nu-ți aduce doar bucurie…
    - Dacă așa ne spui, așa o fi… ziseră copacii.
Afără se făcea din ce în ce mai frig iar vârfurile munților, din depărtare, erau acoperite de zăpadă.Vântul rece, aspru,  te anunța că în curând va veni iarna. Copacii au scăpat de ultimele lor frunze uscate, cafenii ca și pământul pe care-l vor acoperi.Se pregăteau pentru un somn lung, somn de iarnă. Așa făcea  de multă vreme  și bătrânul stejar. O odihnă binemeritată după atâtea anotimpuri.
    Veverița noastră era mulțumită deoarece avea cămara plină.Nici nu visase să aibă o asemenea locuință…!
Într-o zi, văzănd că proviziile scad, din precauție, își ascunse o ghindă pe fundul scorburii .
-    Pentru zile grele, zise aceasta.Și uită de ea.
Și zilele treceau  unele după celelalte, copacii dormeau așteptând venirea primăverii care, de data aceasta, nu s-a lăsat așteptată. Zăpada s-a topit lăsând poienile să se-nverzească iar copacii să-nmugurească.
Stejarul nostru a simțit mîngâierea soarelui, și-a întins crengile bătrăne spre cer, în urma lor auzindu-se un  trosnet   îmbufnat care-i trezi din visare pe copacii din pădure.
    -A venit primăvara ? se-ntrebau aceștia.Ce bine am dormit!
    -Da, a venit primăvara -drăguța!!
După o vreme, copacii au înmugurit din nou, iarba a-nverzit.Veverița a-nceput să-ți facă curățenia de primăvară aruncănd din scorbură resturile care mai rămaseră prin cămară, apoi, cu un mănunchi de crengi a-nceput să mature în jurul stejarului. Atunci o  zăriră și ceilalți copaci și se mirară când o văzură atât de harnică.
    -Ce bine că ai scorbură…!
După o vreme, în scorbura stejarului, apăru un mic copăcel care creștea văzând cu ochii. Veverița îl văzu și-și spuse:
-Ce minune…!Un copac în copac!!De unde o fi apărut? Dar gândindu-se mai bine, își aminti de ghinda pe care o ascunse -n iarnă pe fundul scorburii.
- Voi avea grijă de el.Încă e copil …La toamnă, când va fi mai mare,îl voi planta lângă tatăl său.
Și așa s-a întâmplat …Toamna, veverița noastră a făcut întocmai cum spusese spre marea bucurie a bătrânului stejar care începu să plângă de fericire, zicând:
             -Copilul meu drag...! Copilul meu drag...!Mulțumesc, draga mea1Mi-ai făcut o maaare bucurie!
Și bucuria creștea din zi în zi iar micuțul stejar începu să treacă și el prin anotimpuri. Scorbura din trunchiul tatălui său creștea și ea dar nu era supărat deoarece știa că-n urma lui, copilul său, aflat alături, îi va moșteni averea gândurilor sale.