LA UN PAS DE A DISTRUGE CETATEA

(Anul 1859)

                  După încheierea Războiului Crimeii (1856) parafat prin Tratatul de pace de la Paris din același an, Principatele Române trec sub protecția puterilor semnatare din apus (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Imperiul Francez, Austria, Prusia, Regatul Sardiniei) și chipurile li se dă dreptul să se reorganizeze, pe baza vrerii maselor de români! În acest scop Turcia este mandatată să se ocupe de convocarea în fiecare Principat, a Divanurilor (adunări) ad-hoc, prin care să se spună în clar dorințele politice ale românilor, sub formă de hotărâre, după care să fie prezentată celor 7 puteri europene, într-o nouă conferință.
  Este o bună șansă, pe care pașoptiștii munteni și moldoveni o folosesc în interesul de a se întoarce acasă, pentru că, în cele din urmă, e mai bine în coliba ta, decât în palatul altuia! Se înființează o formațiune politică cu numele de ”Partida Națională” și Comitetele Unirii. Cărturarii și alți oameni de frunte din cele două Principate, participanți la Revoluția Pașoptistă, de atunci și până acum, nu au fost părăsiți de înflăcărata dorință de a făuri un stat național unitar și independent, care să pună cele două teritorii românești, sub aceeași ocârmuire și aceasta să nu fie străină...

Voinţa poporului român, manifestată prin rezoluţiile Divanurilor ad-hoc (1857), este pecetluită de către puterile europene, prin semnarea a încă unei Convenţii (Convenţia de la Paris din 1858). Mai-marii Europei cad la înțelegere, că până la alegerea domnitorului, în fiecare din cele două Principate române să funcţioneze câte o comisie formată din trei caimacami, care să supravegheze guvernele şi alegerea noilor adunări elective. Principatelor Dunărene, li se permite să formeze o uniune cu numele de ”Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”; fiecare urmează să-și aleagă un domn pe viață și să-și formeze guverne și Adunări Legiuitoare proprii; suzeranitatea Portii rămâne pe mai departe, iar Puterile Europene aceleași garante.
Prin actul adoptat la această ultimă Conferință, se ivește posibilitatea realizării unității naționale. Faptul că în Convenție nu se scrie nimic despre obligativitatea ca cei doi domni să fie diferiți ca personae, șansa de a se face primul pas către unificarea politică a celor două Principate, ține aproape.
Cu toate acestea, se întâmplă ”un ceva” care ar putea distruge ”cetatea”: când încep să se aleagă deputații, apar înfruntări aprinse între forțele care vor să schimbe starea nației, unioniștii, și reacționarii, potrivnici Unirii! Totuși, când Dumnezeu vrea, minunile se văd în toată strălucirea lor! Adunarea electivă din Moldova ajunge să fie formată în majoritate din oameni cu dorințe unioniste, ceea ce atrage o victorie îmbucurătoare: Alexandru Ioan Cuza, revoluționar și colonel pașoptist, aprig acuzator al falsificării alegerilor pentru Adunarea Ad-hoc (vara anului 1857 mâniat de abuzurile făcute la alcătuirea listelor electorale, maiorul Alexandru Cuza își dă demisia din postul de pârcălab al ținutului Covurlui, ceea ce îi aduce nenumărate laude) și dârz luptător pentru Unire, este ales domn al Moldovei (5 ianuarie 1859).
Ce veselie!... Trag clopotele, norodul se adună uitând de toate grijile; mic și mare strigă: ”Trăiască Domnul”!!!
  Brava izbândă prin care Alexandru Ioan Cuza este votat domn al Moldovei, fără vreo opunere, hrănește speranţa unioniştilor moldoveni, că şi fraţii lor de dincolo de apele Milcovului îşi pot împlini visul de-o viaţă, prin învoirea de a-l propune şi de a-l alege tot pe fostul lor candidat.
Adevăr este, că în Țara Românească, unioniștii sunt mai puțini, dar asta nu înseamnă că nu se pricep să tragă spuza pe turta lor… Ei speculează că gruparea conservatoare nu este unită și îi pune în fața unui fapt împlinit când, propunând ca Domn al Țării Românești tot pe Alexandru Ioan Cuza, aceștia nu au loc de întors și cedează, urmând voința poporului (24 ianuarie 1959)! Așadar, Adunarea ad-hoc din Țara Românească, votează la fel, fără nicio împotrivire, Unirea Principatelor!!!
Bucuria este înmulțită, oamenii cântă și se prind în așa-zisa ”Hora Unirii”! Mii de voci strigă sub flăcările torțelor: ”trăiască Unirea, trăiască Cuza Voda, trăiască România, una și nedespărțită!”.
După București, capitala Țării Românești, imediat vine Craiova ca număr de locuitori (în jur de 25.000), olteni cu sânge înfierbântat, care trăiesc cu mulțumire ceea ce li se întâmplă și care iau totul ca pe o minune împlinită! Alungarea austriecilor, se lasă cu nerăbdarea de a trage foloasele din zestrea care le-a rămas nedistrusă: cele 90 de stabilimente industriale, 60 de fabrici și ateliere, 12 mori, o fabrică de gaz și una de ulei, 3 fabrici de bere, 4 tăbăcării, 26 de biserici, 11 școli și 2 tipografii. Pe străzi luminează în noapte, de un an, lămpi cu petrol, care au fost puse în locul celor cu ulei de rapiță de acum patru ani. Ce mai la deal-la vale, nu sunt muritori de foame, numai sănătate și pace să aibă!... De-acum, țara lor și a fraților moldoveni se numește România și domn al tuturor este Alexandru Ioan Cuza!
Chiar dacă rezultatul alegerilor din cele două foste de curând Principate Române, nu este pe placul marilor puteri europene care și-au dorit diriguitori străini, Alexandru Ioan Cuza este recunoscut ca domn peste ambele teritorii (Conferința 26 august-6 septembrie 1859 de la Paris), dar numai pasager, mincinos spus pe durata vieții lui și fără încercare de transmitere a acestor drepturi și urmașilor săi.
Punând în aliniere aceste limitări și dorința de a nu aduce stricare unirii, domnitorul Cuza socoate că este bine să calce pe urmele Apusului, și cu răbdare și iscusință, să dea drumul la reforme și să înceapă zidirea unui stat modern. Își dă seama că nu îi va fi ușor! Cu avânt patriotic și sprijinit de politicieni și cărturari însemnați, alesul vrea să îi facă pe oameni, cu precădere pe cei mulți, să uite cât mai repede de sugrumatoarele suferințe pe care le-au trăit de veacuri. Aprobă pe țăranii care vor să nu mai fie clăcași, să nu mai fie bătuți și nici obligați să dea biruri și dimpotrivă, să fie împroprietăriți! Burghezii așteaptă și ei cu sufletul la gură propășirea economică, iar boierii țin morțiș să nu li se aducă atingere privilegiilor de clasă!
Așadar, toți își împing așteptările spre un trai senin! Acoperitoare și de netăgăduit, rămâne dorința lui Alexandru Ioan Cuza, ca nația lui, cu un mare ghem de dorințe, să intre pe ușa din față a Europei!