Iubește ce ai...

Se simțea singură. Nașpa!... așa cum obișnuia colega de cameră să spună uneori când era în acea stare când parcă i se înecaseră toate corăbiile. Nimic nu-i ieșise din toate câte planificase întreaga săptămână. Cu Paul se certase încă de duminincă seara când acesta nu reușise să vină la timp la întâlnirea planificată, ieșirea în oraș, la un restaurant luxos, ce mai... O seară de vis așa cum plănuise în ultimele zile. Dar nu a fost să fie așa. Venise mai târziu, ne bărbierit. Când îl văzu prima reacție fu aceia de a-l întâmpina cu..., Du-te dracului, lucru care îl luase prin surprindere, ea ne așteptând să primească explicațiile cuvenite. Apoi ultimul examen... Un dezastru! Deși se chinuise o lungă perioadă de a repeta, a găsi răspunsurile cuvenite, toate se întoarseră împotriva sa... Și acum... Și vremea încerca să-i facă-n ciudă. Cu toate că se aflau în plin sezon estival, mijlocul verii cum se spune, încă de dimineață norii acoperiseră întreaga boltă... Și picurii de ploaie nu întârziaseră prea mult slobozindu-și din înalt lacrimile sale aducătoare de belșug.
    - Și totuși o să mă duc!... Că doar acolo înlăuntru nu plouă... Și chiar dacă plouă nu o face cu găleata... cum se spune. Măcar de astă dată să nu dau cu piciorul norocului..., zise privind peste umăr la colega de cameră. Ce zici? Îmi stă bine?..., continua să vocifereze fiind convinsă că nu-i va răspunde negativ. Nu ar fi îndrăznit știind-o atât de dificilă.

    - Ba bine că nu!..., veni răspunsul întârziat. Cum aș îndrăzni să spun că nu-ți stă bine? O săptămână ai fi în stare să fii supărată pe mine. Și nu vreau asta!
    -!
    - Așa cum ai auzit. Poți fi fericită că ești printre puținii care au avut șansa să ai atâtea câte ai tu. Să ai părinți doctori! Câștiguri bune. Ai de toate. Poate că și de aia ești atât de râzgâiată, de mădărită. Nimeni cu nimic nu-ți stă în cale atunci când îți pui tu în cap ceva.
    - Cum îndrăznești...? Nimeni nu mi-a vorbit așa ca tine... Să te ia dracu...
    - Risc draga mea colegă. Risc! Chiar dacă te superi pe mine, uite, am îndrăznit să-ți spun adevărul. Cineva tot trebuia să ți-l spună. Știi cum sunt prietenii tăi? Niște lingușitori. Ce nu fac unii pentru a-ți intra în grații știind că tu-i vei compensa cu vârf și îndesat. Tu cu sindrofiile tale! Uite: Și cu Paul...
    - Ce-i cu Paul. Oricum e de domeniul trecutului...
    - Paul e un băiat bun! Asta să o știi de la mine. Că dacă eu nu aș avea acum prieten cu care mă înțeleg bine, cu care vreau să mă căsătoresc, l-aș accepta pe Paul! Așa să știi!
    - Nespălatul ăla? Auzi... Să îndrăznească să vină la întâlnire nebărbierit. Îmbrăcat ca naiba... Și să mai și întârzie...
    - Dar... Nu ai avut curiozitatea să vezi de ce s-a prezentat așa... Poate a avut și el necazuri... Nu?
    - Nu mă interesează așa ceva, dragă! Ori face ce-i spun eu, ori... la dracul cu el...
    - Și crezi că nu greșești? Așa crezi? De ce naiba ești așa de impulsivă? Te crezi buricul pământului și asta numai că ai de toate. Habar nu ai ce înseamnă să nu ai. Să duci lipsă.. Să nu știi cum să te mai descurci...
    - Și totuși tu ai rămas prietenă cu mine... Nu?
    - Da! Am rămas prietenă cu tine... Eu văd altfel lucrurile. Nu am ce ai tu, dar poate că am alte calități pe care tu nu le ai, chiar dacă ești atât de bogată. S-ar putea ca într-o zi să-ți pară rău...
    - Dar... Viorica dragă! Ce vină am eu dacă părinții mei m-au crescut în puf? Mi-au pus totul pe tavă? Ce vină pot avea eu?
    - O vină ai și tu, draga mea. Dar vina principală o au ei... Cei care ți-au dat viață, dar nu ți-au dat educație... Știi cum se spune.. Cei șapte ani de acasă!
    - Da! Cei șapte ani de acasă! Am mai auzit asta... Dar nu-mi pasă!
    - Deocamdată, draga mea! Deocamdată! Veniva însă timpul când te vei lovi cu capul de pragul de sus așa cum se spune dar atunci va fi prea târziu... Dar... spune-mi! Ți-a plăcut cu adevărat vreun băiat? Ai fost îndrăgostită vreodată?
    - Îndrăgostită! O prostie ca multe altele... Băiatul dacă nu e în stare să-mi ofere tot ce-mi dorește inima, n-are decât să plece naibii, la o fată așa ca tine... Cinstită, curată, bună ca pâinea caldă, așa cum te consideri tu, draga mea prietenă. Uite: Mă duc la întâlnire acum. Poate că voi găsi și eu în sfârșit băiatul care să-mi accepte comportamentul acesta rău, așa cum îl vezi tu. Și ca să nu te mai plictisească figura mea să știi că o să încerc să mă mut...
    - Vezi? Știam eu că te vei supăra. Te cunosc destul de bine. Faci cum vrei... Eu ți-am spus ce aveam de spus. Atâta tot! Într-o zi, sper să-ți aduci aminte de vorbele mele. Să știi că ți le-am spus din inimă, nu din invidie sau altceva. Nu am încercat niciodată să te perii sau să-ți aduc laude nemeritate, numai așa ca tu să te simți bine. Mai bine am renunțat să-ți spun decât să te superi pe mine. Însă... Dacă consideri că nu am fost o prietenă adevărată, faci cum vrei..., zise întorcându-se din nou la paginile cărții care rămaseră în așteptare.
    Nu-i răspunse așa cum se așteptase. O zări doar cu coada ochiului luându-și poșeta cu acele gesturi nefirești cu care o făcea de fiecare dată, îndreptându-și pașii spre ușă...
    - Și totuși..., îi auzi glasul din pragul ușii înainte de a părăsi încăperea. Totuși... Nu sunt supărată pe tine. Sunt doar supărată pe mine. O să încerc să mă transform draga mea prietenă! Promit!
    - Bine Maria! Deabia aștept să-mi povestești despre băiatul care încearcă să te îmblânzească..., zise Viorica râzând...
    - Ești o rea! Asta să știi..., îi răspunse izbucnind amândouă în râs...
    - Hai, Du-te odată! Nu mă face să-ți spun și alte defecte pe care le ai. Și fi sigură că mai ai!
    - Ce n-aș da draga mea, să fiu și eu ca tine. Dar nu pot! Încă nu pot! Dar încerc! Mai știi că băiatul care mi-a lăsat biletul acela stupid pe masă nu va reuși să facă acest lucru? Gata! Am plecat..., zise trântind ușa-n urma sa.
    I se auziră o perioadă scurtă de timp zgomotul tocurilor pe gresia din hol. Atât! Pentru ca apoi să se aștearnă liniștea...
            *
    Într-adevăr drumul până la Grădina Botanică fu destul de anevoios. Troleibuzele aglomerate... Bilete la chioșcul destinat acestora cu obloanele trase, firul de la unul dintre ciorapi o luase la vale lăsând în urma sa dâra de piele goală care ducea până sus... sus de tot. Oameni care i se părea că țipă unii la alții... Că...
    Întră fără de tragere de inimă în clădirea înaltă a palmierilor... Căută din ochi o bancă liberă pe care să-și lase trupul să se odihnească o clipă înainte de a începe căutările.Pe bărbatul înalt, cu ochi căprui, ținând în mână ziarul împăturit.
    Încercă să-și umple timpul cu ceva. Privi cu admirație vârfurile înalte ale palmierilor care atingeau pe unele locuri tavanul înalt cătând parcă să treacă dincolo de acoperiș. În sfârșit găsi banca mult visată, undeva ascunsă privirilor pe una dintre aleile care duceau spre centrul clădirii. Se așeză fără tragere de inimă. Simțea cum i se furișează în suflet acea stare de neliniște de nervozitate. Așa i se întâmpla întotdeauna când aștepta. Nu era obișnuită ca ea să aștepte, preferând ca să fie cea care trebuia să întârzie de cele mai multe ori minute bune, fără a încerca în vreun fel să se scuze.
    Întâmplător după câteva minute își îndreptă privirea înspre intrarea rămasă undeva-n urma sa. Îl zări! Era sigură că el e cel care îndrăznise să-i dea acea întâlnire caraghioasă pe care ea o acceptase involuntar. Într-adevăr era înalt, așa cum se descrisese, purta în mâna stângă ziarul împăturit. Nu-i putea zări culoarea ochilor, deocamdată. Curiozitatea o făcu să se ridice-n picioare și să o pornească în întâmpinarea lui. Apropiindu-se de bancă îi zări zâmbetul! Fața albă, chip cuceritor... Pentru o fracțiune de secundă-i răspunse și ea încercând să schițeze un zâmbet oarecum forțat, nervos. Doar când ajunse la câțiva pași, zări buchetul de flori roșii înfășurate în foița subțire roșiatecă. Încercă să întindă brațele spre a-l primi într-o îmbrățișare caldă, prietenească, semn că-l așteptase destul și că-l iertase pentru îndrăzneală. Privi uimită când acesta trecu cu acei pași mari, de bărbat chibzuit pe lângă ea, aruncându-i doar acel zâmbet pe care-l văzuse cu câteva minute înainte.
    - La dracu!..., își zise-n sine. Vrea să-și bată joc de mine, sărăntocul...
    Se întoarse spre locul unde se îndreptase tânărul... Îl zări strângând în brațe trupul fetei care pesemne ca și ea-l așteptase minute-n șir să apară.
    - Să fiu al..., zise în timp ce pașii o duceau spre cuplul care nu o băgase-n seamă. Viorica! Cum naiba ai reușit să ajungi înaintea mea? Și de ce nu mi-ai spus că trebuie să te întâlnești aici. Veneam doar împreună!
    - Hai Maria! Să-ți fac cunoștință..., îi zise ieșindu-i în întâmpinare. El e Paul! Dar nu Paul ăla al tău... El e Paul al meu pe care-l iubesc, de care ți-am povestit.
    Îi întinse mâna... Strânse pentru câteva secunde o mână caldă, prietenească!
    - Și tu?..., auzi întrebarea prietenei sale.
    - Eu? Încă mai aștept. Nu vă faceți griji în privința mea... Trebuie să mă obișnuiesc și eu cu așteptările. Ți-am spus că voi încerca să mă schimb. Acum vă las... Vă las să vă spuneți păsul, cum se zice.
    Se întoarse la banca care încă o mai aștepta cuminte... Scoase o carte din poșetă. O carte de care nu se despărțea niciodată, pe care o răsfoia din când în când, așa doar din plictiseală, dar la care ținea destul de mult..
    Nu-i auzi pașii apropiindu-se, ci simți doar mâinile acoperindu-i ochii și acea întrebare care precis urma a i se adresa așa cum citise-n unele romane care-i trecuse prin mână.
    - Ghici cine-ți tulbură gândurile, frumoaso! Dacă tu ești aleasa mea atunci întoarce-te și răsplătește-mi efortul de ajunge aici cu un sărut..., îi auzi glasul. Un glas cald, melodios, atrăgător. Pentru un moment îi simți răsuflarea la ureche, atât de aproape de cercelul său. Apoi aceeași vocea caldă, ademenitoare, voce pe care o auzea pentru întâia oară, dar pe care parcă o cunoștea de când lumea, îi acapără întreaga atenție amestecată cu acea stare pe care nu o mai simțise niciodată., căldura molatecă cuprinzându-i trupul. Nu încercă să-i înlăture mâinile. Intră involuntar în jocul creat de tânărul care încerca tiptil să intre-n sufletul său singuratec.
Te chem., iubito,
Dincolo de nori,
Acolo unde viaţa,
Se naşte pe pajişti,
Înverzite,
Dragostea învăluie,
Văzduhul,
Iubirea se înalţă
Dincolo de fiinţă,
Străpungând neantul...

Te chem iubito,
Dincolo de zare,
Făurindu-ţi culcuş,
Din visele ce va să vină,
Din dorinţi neîmplinite,
Descoperind tainele,
Păcatului...

Te chem iubito,
Dincolo de stele,
Aceleaşi, care ţi-au însoţit,
Nopţile târzii,
Însoţindu-ţi freamătul trupului,
Dornic de îmbrăţişări,

Te chem iubito,
Dincolo de uitare,
Acolo unde norii nu plâng,
Amintirile lăsându-se descoperite,
Eternitatea,
Învăluindu-ne trupurile,
Obosite de căutări,
Strălucind...
    Simți cum mâinile care-i sechestrase ochii pentru câteva clipe se retrag lăsând ca ochii să privească în voie chipul căruia-i acceptase acea întâlnire neprotocolară.
    Se întoarse! Îi zări pentru început doar fața albă, bărbierită de curând, simțind acel miros suav de levănțică, apoi ochii. Ochi pe care dorise ca să-i aibă, căprui, mari, întrebători, buzele mari, roșii apropiindu-se din ce în ce mai mult de fața-i mirată. Le simți moi, calde, ademenitoare, stârnind în corpul său acea stare nedefinită, pe care nu o mai simțise niciodată chiar dacă fusese sărutată de atâtea ori și de alți băieți care dăduseră bir cu fugiții imediat ce descoperiseră firea-i rebelă, pretențioasă.
    Se desprinse ușor din încleștare chiar dacă primul impuls era acela de a rămâne cât mai mult în brațele tânărului care se furișase tiptil ca un ștrengar în sufletul său.
    - Îmi place nespus poezia... Chiar tu ai scris-o?..., reuși să spună primele cuvinte fără a scoate vreun cuvânt în legătură cu sărutul furat.
    - Deci, nu te-ai supărat... Nu?..., zise tânărul așezându-se alături, strecurându-și mâna pe lângă trupul fetei pentru ai cuprinde mijlocul.
    - De ce să mă supăr? Nu spuneai tu că trebuie să plătesc?
    Nu-i răspunse imediat. Se depărtă câțiva pași aplecându-se după tufișul de ienupăr de lângă bancă. Se ridică oferindu-i buchetul de garoafe roșii ca focul...
    - Sunt pentru tine Mara, de la un tânăr care nu a mai iubit până acum așa... E o iubire nouă, nedescrisă-n cuvinte mărețe. E doar o iubire... Eu sunt Marcel! Sau Marc, așa cum sunt cunoscut printre prieteni..., zise fâstâcit.
    - Marc! Frumos nume... Și de când mă urmărești Marc?..., interveni imediat dându-și seama de situația în care se afla tânărul.
    - O! Să fie câteva luni bune... Și să știi că am aflat totul despre tine. Totul!
    - Chiar totul? Știi deci că sunt o fată capricioasă? Sofisticată?
    - O să fac tot posibilul să te schimb draga mea... Dacă amândoi dorim acest lucru precis o se întâmple... Așa se spune că în primul rând trebuie să ai voință, apoi celelalte.
    - Vrei să spui că-mi vei tolera ieșirile?
    - Poate! Sunt și unele lucruri pe care nu cred că aș putea să le tolerez. Într-un cuplu trebuie în primul rând să fie încredere...
    - Adică tu dorești să fim un cuplu... Nu?..., veni întrebarea direct, fără ocolișuri.
    - Da! Doar de aia se cunosc tinerii. Se caută, se îndrăgostesc, formează cupluri, se căsătoresc, și gata! Hai să ne ridicăm, să facem câțiva pași să vedem dacă ne potrivim, să povestim... Să punem țara la cale cum se spune.
    Se ridică primul! Îi întinse mâna spre a se ridica și ea. Pășind alături de el, se simțea altfel. Era pentru întâia oară când inima începu să bată cu putere în prezența acestui tânăr necunoscut, aricii din stomac făcând pentru prima oară ravagii...
    - Nu știu ce e cu mine Marc... Parcă te-aș cunoaște de o mie de ani. Mă simt bine-n preajma ta.. Recunosc!
    - N-ai cum să te simți altfel, draga mea. Nu ai cum din moment ce începi să iubești...
    - Dar tu?
    - Eu? Eu te iubesc demult... Nici nu-ți dai seama câte știu despre tine. Cu toții avem defecte într-adevăr, dar iubirea le ignoră-n cel mai fericit caz, sau le corectează pe parcurs... Nu?. Principalul e să vrem să participăm la transformare, să ne implicăm cu totul...
    Nu-i răspunse. Nici nu avea cum să o facă din moment ce se simțea atât de bine în compania lui și avea atâta dreptate...
    - Știi? S-ar putea să ai dreptate... Și cred că ai dreptate. Numai că e un pic mai greu. Sunt singura fiică la părinți... Așa cum spunea și prietena mea Viorica, colega de cameră, sunt mădărită. Am obținut mereu ce mi-am dorit fără prea mare greutate. Părinții ocupați cu meseria lor, poate că au uitat cumva de mine. M-au lăsat în drojdiile mele, cum se spune, am făcut ce am vrut, fără a-i face de rușine însă... Până acum!..., zise oprindu-se spre a-l privi-n ochi să observe reacția. Îi căută cu privirea din nou ochii... Părul vâlvoi, zburlit de vântul jucăuș, buzele...
    - Vrei să mai săruți odată?..., zise apropiindu-și buzele de gura băiatului. Mi-a plăcut cum m-ai sărutat acolo... Și aș dori să o facem cât mai des... Te superi?
    Nu reuși să primească răspunsul așteptat. Își simți iar buzele sechestrate de ale lui... Calde, ademenitoare...
            *
    - Știi mamă?..., îi zise într-o seară târzie Mara... Trebuie să-ți mărturisesc ceva.
    - Ei, nu mai spune! Ce secret ai ascuns de mine până acum?..., veni întrebarea mamei.
    - Știu că nu prea ai timp de mine. Nici tata care aproape că s-a mutat la Clinică. Îl văd atât de rar... Mă mir că nu m-ați uitat de tot...
    - Ce vorbe mai sunt și astea, draga mea? Știi bine că nu ți-a lipsit nimic..
    - Știu mamă! Știu! Dar mi-ați lipsit voi... Mi-ați lipsit atât de mult. Din cauza asta am devenit cinică, mădărită, așa cum spune colega mea. Și mi-e frică. Mi-e tare frică, mamă! Mai ales acum...
    - Ei, lasă fata mea. Toate astea se vor estompa în timp. Îți vei găsi un băiat de care te vei îndrăgosti, te vei transforma pur și simplu. O să vezi...
    - Tocmai despre asta este vorba mamă! M-am îndrăgostit! Îmi place mult băiatul acesta, mamă! Aș face orice pentru el. Crede-mă!
    - Te cred, draga mea! Știu cum e când ești îndrăgostit. Am fost și eu tânără. Am fost îndrăgostită de atâtea ori înainte de a mă căsători cu tatăl tău...
    - Adică? Nu tata a fost prima ta iubire...
    - Pe naiba, dragă!... Scuză-mă că vorbesc așa. Când ești tânăr crezi că tot ce zboară se mănâncă... Tot... tot! O să mai fii îndrăgostită draga mea, chiar dacă prima iubire nu se uită, așa cum se spune-n popor.
    - Acum chiar că nu te înțeleg... Te credeam altfel!
    - Și când ai de gând să mi-l prezinți? Sunt curioasă ce gusturi ai... Semeni cu mine sau cu tatăl tău.
    - Aș dori să am gusturile tatei... Ale tale le-am aflat acum. Dar... Fii liniștită... O să-l prezint cât de curând... Aștept să facă el primul pas în cererea-n căsătorie...
    - Căsătorie! Mare cuvânt! Vezi tu? Nu întotdeauna te căsătorești cu cel pe care-l iubești... Nu, draga mea!
    - Dar mamă! Cum poți vorbi așa? Vrei să spui că pe tata nu l-ai iubit? Nu l-ai iubit atunci când te-ai căsătorit cu el?
    - Iubire... Căsătorie... Fapte mari pentru o tânără ca tine. Află draga mea că cel pe care-l iubeam atunci, îl iubesc și acum... Dacă mi-ar cere-o, aș fi în stare să-l accept chiar dacă e și el căsătorit, are familie, copii. Tu, ești o fărâmă din acea dragoste de demult. Căsătoria? E doar o formă de supraviețuire în care te lași atras pentru a uita... Uita că de fapt tu aparții unei altei lumi, o lume pe care au uitat-o cu toții însă tu nu!
    - Adică eu...
    - Da! Și tatăl tău știe asta, dacă vrei să știi și tu adevărul pe dea-ntregul. Dar asta nu schimbă cu nimic relația noastră, întemeiată pe respect reciproc, pe realizări...
    - Dar iubirea mamă? Iubirea! Cu ea cum rămâne?
    - Iubirea! E doar o poveste trăită la un moment dat, o poveste pe care dacă a fost adevărată nu o vei iuta niciodată, iar dacă a fost un kitsch, se uită chiar a doua zi după despărțire.
    - Dar eu îl iubesc! Și el știe asta! Ne iubim mamă... Dorim să îmbătrânim împreună chiar dacă n-am spus-o până acum...
    - Adă-l draga mea. Doar atunci îți voi putea spune ce e și cu povestea asta a ta de dragoste. Și nu uita! Nu fă greșeala pe care am făcut-o eu. Nu o fă chiar dacă inima te îndeamnă să-ți încalci hotărârea pe care o luaseși la început. Nu te lăsa atrasă-n capcana bărbaților care nu au decât un singur scop. Să te culci cu ei, să faci dragoste, indiferent de consecințe...
    - Dar... El nu mi-a cerut-o niciodată, chiar dacă eu doream să o facă...
    - Înseamnă că e un pămpălău... Sau mai știi... Un impotent. Că mai sunt și dintre ăștia. Destui! Nu există bărbat, băiat așa cum e el, să nu-și dorească primul lucru de la o fată, de la o femeie. Să fie al lui! După aia.. Dumnezeu cu mila!...
    - Greșești mamă! El nu e așa... Nu e ca ceilalți băieți. Am simțit asta. E cu totul altfel! E atât de atent cu mine. De galant! Cunoscându-mi greșelile încă nu a îndrăznit să-mi facă vreun cadou, ca nu cumva să mă supere. Doar flori! Atâta tot! Știe că sunt supărăcioasă, îngâmfată, așa cum spui tu, îndărătnică, cum spune tata. Am o groază de defecte...
    - Dar el! El ce defecte crezi că are? Ce defecte ai descoperit până acum?
    - Niciunul!..., veni răspunsul... Niciunul!
    - Draga mea... Cred că ești îndrăgostită până peste urechi, ceea ce nu e prea permis la o fată. Eu nu te știu așa de naivă draga mea! Credeam că am o fată cu picioarele pe pământ care judecă cu capul nu cu inima.
    - Dar iubesc mamă! Ce e rău în asta? Ce să fac dacă inima mă îndeamnă să-l iubesc?
    - Bine draga mea! Iubește! Dar fii vigilentă! Să nu cedezi la prima cerere... Mai lasă-l să fierbă-n suc propriu. Mai lasă-l să se perpelească... Și apoi... Vezi tu!... Gata cu pălăvrăgeala... La culcare că mâine dimineață trebuie să o iau din nou din loc. Plec în delegație. Voi lipsi o săptămână bună. După aia poți veni cu el. Să-ți văd alegerea..., îi zise împingând-o spre ieșirea din cameră.
    Se retrase-n camera sa așteptând să dea frâu liber lacrimilor. Aflase din puținele cuvinte atâtea. Despre mama, despre tatăl său, despre iubirea adevărată, despre dragoste, familie. Despre viață!
    Se trânti în patul încă desfăcut rămas așa de decuseară când fu nevoită urgent să purceadă la întâlnirea fixată cu lux de amănunte, dând frâu liber lacrimilor care încercau din ce în ce mai tare să izbucnească din străfunduri. O durea inima! O dureau toate! Sufletul însă o durea cel mai tare. Sufletul! Ea care lua totul în derâdere, ea care credea că totul i se cuvine, acum, după discuția cu mama sa nu mai știa în ce să creadă...
    - De ce nu ești lângă mine Marc? Acum când am atâta nevoie de tine! Am aflat atâtea! Nici nu știu ce să mai fac. În ce să mai cred. Sunt dezorientată!... strigă din toate puterile afundându-și capul în perna moale pentru a nu se face auzită.
    Adormi într-un târziu cu gândul că a doua zi îl va întâlni din nou, îi va simți buzele cale cătându-le pe ale sale, vor povesti vrute și nevrute făcându-și planuri pentru viitor. Aștepta ca zilele să se scurgă cât mai repede pentru a i-l prezenta părinților pe cel de care se îndrăgostise pentru prima oară cu adevărat... Prințul viselor sale feciorelnice. Acel prinț care o va fura pe calul său alb ducând-o departe.
            *
    Dimineața o găsi cu fața la cecrceaf așa cum mai spunea mama mai în glumă, mai în serios. Nervoasă! Pusă pe harță! Dormise prost! Chiar foarte rău! Întreaga noapte o hărțuise coșmarul de care chiar acum nu prea avea nevoie. Cum se întorcea pe partea cealaltă încercând să ademenească câteva clipe de somn, de liniște, apărea el, Marc! Iubitul! De fiecare dată cu zâmbetul său obișnuit, fără a-i adresa vreun cuvânt îi întindea păpușa... O păpușă oarecare cumpărată pesemne din vreun magazin. O păpușă de mâna a doua... Se vedea după îmbrăcăminte că nu era o păpușă de firmă, scumpă!
    Nu suferea păpușile încă din copilărie, de când odată de ziua sa, să fi avut trei anișori, fiind pedepsită pentru niște fleacuri, prostioare făcute cu prietena sa, primi în dar doar o păpușă zdrențuroasă, pe care nu făcu altceva decât a o trânti cu putere de caldarâm. De atunci orice păpușă primită-n dar avusese aceeași soartă chiar dacă de cele mai multe ori erau adevărate prințese în rochiile lor strălucitoare. Le ura! Le ura din tot sufletul. Și acum el. Se strecurase-n visele sale aflând pesemne secretul, voind să o facă să sufere. Să sufere din nou ca-n copilărie pedepsind-o și el... Pentru ce? Cu ce greșise? Încercase de când îl cunoscuse să se îndrepte. Să fie altfel! Să fie mândră de ea... Să...
    Se îmbrăcă în grabă, privindu-și ceasul minuscul. Întârziase!
    Îl zări, pe trotuarul ticsit de lume privind îngrijorat din când în când acele ceasornicului de la mână. Își ridică privirea cătând peste mulțime. O zări alergând în întâmpinarea sa. Desfăcându-și larg brațele o primi ca de fiecare dată cu un sărut fugar...
    - Vai! Credeam că ți s-a întâmplat ceva... Am crezut că nu mai vii..., zise cuprinzând-o. Dar fiindcă ai fost cuminte uite.. Ți-am adus un dar..., zise întinzându-i un pachețel minuscul...
    Surprinsă primi darul încercând să-l despacheteze rupând hârtia... Din interior se ivi păpușa. O păpușă oarecare, o păpușă de duzină în hainele ei simple dar curate, cu părul căzându-i peste umeri. O adevărată prințesă! Ridicând-o deschise ochii ei albaștri ca cerul zilelor de vară.
    - O păpușă? Doar atât merit oare? Doar atât?
    - Dar...
    - Nici un dar. Știi foarte bine că nu-mi plac păpușile.
    - N-am știut draga mea! Chiar că pe asta n-am știut-o. De unde să știu că nu-ți plac păpușile. Tuturor fetelor le plac... Cresc odată cu ele... Fac parte din copilăria lor...
    - Poate! Dar uite că eu sunt una dintre celelalte..., zise ridicând păpușa deasupra capului.
    - Stai! Ce faci iubito! Dacă nu-ți place o s-o schimb cu altceva...
    Nu putu să mai continue. Privi doar cum păpușa sa favorită zboară spre strada aglomerată, putând în orice moment să fie strivită de vreo mașină...
O zbughi! Se arcui aidoma câinelui, imediat, sărind spre mijlocul șoselei spre a-și salva cadoul.
Fatalitate! Se auzi doar scrâșnetul mașinii ivite ca din întâmplare de după curba din apropiere, lovindu-l în plin...
- Marc! Stai! Nu sări! E prea periculos..., auzi-n fracțiunea de secundă înaintea impactului. Atât putu să mai facă. Se întoarse cu fața spre fata pe care o iubea atât de mult. Un gest simplu, pentru cei mulți banal. Un surâs... Un ultim surâs înainte de a se pierde-n întunericul care-l cuprinse-n mantia sa, ținând strâns în mână păpușa aducătoare de moarte. Fără voie se lăsă învins de soartă pentru salvarea unei făpturi care urma să pecetluiască iubirea mult visată...
        *
Soarele se ridicase sus pe boltă aruncându-și sulițele fierbinți peste ținutul spre care se îndrepta convoiul funerar. Pășind agale, îmbrăcată-n negru, ne realizând încă cele întâmplate. Ținea strâns păpușa. O simplă păpușă care nu adusese bucurie așa cum se prevăzuse, ci suferință. Multă suferință!
Privi golul ivit în măruntaiele pământului, acolo unde cu gesturi simple fu lăsat sicriul cu luntrea celui care fusese atât de îndrăgostit. A bărbatului căruia-i jurase credință veșnică și care din încăpățânarea-i cruntă îi adusese moartea!
- De ce Doamne mi-ai făcut asta?..., strigă privind înaltul cerului. De ce tocmai mie mi-ai întins cursa asta. Și pentru ce? Pentru afurisita asta de păpușă?..., zise strângând la piept păpușa, în încercarea de a-i alina suferința.
În acel moment din pieptul păpușii se auzi vocea... Acea voce caldă, calmă a omului iubit... A omului pe care acum îl conducea pe ultimul drum... Și totul doar din cauza ei, a fetei care crezuse întotdeauna că i se cuvine totul.
- Vrei să te căsătorești cu mine?
-!
Înspăimântată nu reuși să spună nimic. Cu gesturi mecanice nu făcu altceva decât să trântească păpușa de pământ, sub privirile mirate ale cortegiului oprit în loc. La impactul cu pământul tare, aceasta se făcu țăndări, zburând în toate părțile, din interiorul său rostogolindu-se doar două verighete... Atât! Alături, împăturit cu grijă, un petic de hârtie roșie. Îl ridică, deslușind cu greu cele câteva cuvinte scrise-n grabă de cineva care dorise doar să aducă fericirea unei fete, unei fete cunoscute-n Grădina Botanică, care reușise să-i subjuge inima o mică parte din timp... Doar o mică parte... Un scris mărunt, așternut cu drag pentru ființa iubită..., Iubește ce ai, înainte ca viața să te învețe să iubești cea ce ai pierdut...’’

        *
Se spune că uneori, îndeosebi seara înainte de a apare luna, puteai vedea pe stradă, femeia îmbrăcată-n negru, ținând strâns de mână păpușa. Păpușa născută din rodul unei iubiri pierdute, din tinerețea care trecuse ca o nălucă pe lângă, iubire frântă doar din egoismul și trufia pe care încercase de atâtea ori să le ascundă privirilor, înrădăcinate de cei care făcuseră parte cândva din viața sa efemeră...