VIS DE TOAMNA

Toamna își cerne timpul peste livezi și peste pădurile din zare, aruncând o paletă de culori miraculoasă, învăluind pământul în parfumul ei de gutui și struguri copți. Soarele, cu razele lui călduțe, mângâie obrajii copiilor în drumul spre școală. Cei mici se uită întrebători, cu ochi sclipitori, în inima lui, și lacrimile năvălesc peste obrajii lor dolofani. Se grăbesc să intre în clase; azi aveau să învețe lucruri noi, și ei erau foarte curioși. Mai întâi s-au zbenguit veseli că se reîntâlnesc, ca apoi să se așeze imediat în bănci ca la un semn. Ușa s-a deschis, și doamna învățătoare, cu catalogul sub braț, intră zâmbind, salutându-i cu un călduros: Bună dimineața, copii! Au strigat cu toții în cor, ridicându-se în picioare: Bună dimineața, doamnă învățătoare! Doar Mirela a stat nemișcată în bancă, cu privirea în pământ, fără a deschide gura. Învățătoarea a privit-o o clipă cât să constate că ceva se întâmplase cu eleva ei. Și-a lăsat catalogul pe catedră și a mers la banca Mirelei. Ești bolnăvioară? Fata nu a ridicat privirea; a dat doar din cap că nu este bolnavă. Atunci de ce ești supărată? continuă învățătoarea. Mirela ridică din umerii, în semn că nu știe. De fapt, știa foarte bine. În noaptea ce a trecut, a auzit-o pe mama ei cum striga la tatăl său. Acum a înțeles de ce, când vine de la școală, va pleca, cu mama ei, să locuiască în altă parte.

Dar ea voia să stea și lângă tatăl ei. Nu-și imagina viața fără el. Și așa a cuprins-o o tristețe, fără ca ea să conștientizeze că nu mai era ca în zilele trecute. L-a întrebat pe tatăl ei într-o zi: Ce este tristețea? și el i-a explicat că este acel ceva care te face să plângi, să oftezi, să nu mai poți râde. Acum realiza că tristețea se instalase și în sufletul ei din moment ce nu putea fi atentă la ce explica doamna învățătoare, din moment ce nu putea râde, nu se putea bucura… Încerca să scrie, dar degetele-i tremurau și nu reușea să facă nimic bun. Învățătoarea a tot privit-o. Și-a dat seama că fata suferea, că ceva se întâmplase... A pus-o să citească cuvântul nou învățat din două silabe, ma-ma. A citit încet de câteva ori, dar lacrimile au țâșnit din ochișorii ei albaștri și nu s-a mai putut abține. A ieșit în fugă din clasă și s-a oprit la grupul sanitar. Acolo, într-un colț, s-a așezat jos cu capul în mâini și a plâns în voie. Într-un târziu, învățătoarea o ia de mână și o trage să se ridice. Hai, este rece pe gresie. Nu mai sta, hai cu mine în cancelarie... Dar fata s-a tras din mâinile ei și a zbughit-o pe ușă afară din școală. A fugit cât a putut de repede la întâmplare. Nu știa unde se duce; nu voia să se ducă undeva anume, ci voia să se depărteze de școală ca nu cumva doamna învățătoare s-o ducă acasă. Ea nu voia acasă. Știa că mama ei o așteaptă ca să plece amândouă, undeva, fără tatăl ei. Dar ea voia să fie cu amândoi. Dacă ei nu mai vor să fie împreună, atunci nici ea nu mai voia să se ducă cu mama ei, cine știe unde. Și a tot mers biata de ea, ba fugind, ba mergând la pas, uitându-se mereu în urmă ca nu cumva să vină după ea doamna învățătoare. Soarele s-a lăsat după pădure mare, roșu, cât cuprindeai cu ochii. A mers târându-și picioarele prin frunzele uscate. Îi plăcea foșnetul lor. Avea impresia că îi vorbesc, ba chiar le auzea cum o întreabă încotro merge... Ea nu avea timp de ele, trebuia să să depărteze cât mai mult, asta își tot spunea în gând, că nu trebuie s-o găsească nimeni... Și a tot mers până a obosit. Lacrimile i s-au uscat pe față. Simțea dâra lor încleiată, dar nu-i păsa. De undeva, dintr-o parte, dintr-un tufiș, ceva s-a mișcat. Era un pui de lup cu ochii sclipind în umbra serii. S-a bucurat când l-a văzut. L-a strigat încet: cuțu, cuțu, cuțu… întinzând mâna către el. Și-a amintit că avea doi biscuiți în buzunar. A scos unul și i l-a întins. Puiul de lup s-a apropiat de mâna ei neîncrezător, temător de mirosul de om, și a apucat cu colții lui biscuitul din mâna fetei. L-a scos și pe celălat din buzunar, s-a așezat lângă un stejar bătrân și a început să mănânce din biscuit. Lupul a terminat biscuitul și a privit-o întrebător, vedea că ea încă mănâncă. S-a apropiat de ea și s-a așezat pe burtă lângă picioarele ei. Mirela a mai rupt o bucățică din biscuitul ei și i-a întins-o lui. Dar vezi cum mânânci, că nu mai am... și, știi, mi-i foame și mie... Scâncește ușor. Și uite, vine noaptea, ce mă fac? Lacrimile i-au țâșnit din ochi. S-a uitat roată împrejur. Numai copaci. Și-a dat seama că se afla în pădure. Acum încotro să se ducă, nu mai știa drumul pe unde venise. Tu știi pe unde am venit? Te rog să-mi spui! Sau mai bine du-mă tu înapoi... Nu a terminat de pronunțat cuvintele, că un rânjet de fiară se auzi din apropiere. Fata a tresărit și s-a uitat într-acolo. Era un lup mare. I s-a părut că este cel mai mare lup pe care-l văzuse, adică ea nu mai văzuse unul în realitate, dar l-a comparat cu cel pe care-l văzuse într-o carte ce i-o aduse tatăl ei când a împlinit cinci ani. Daaa mare mai ești, domnule! spuse ea încercând să-l liniștească. Lupul a înaintat încet, rotindu-se în jurul ei cu pași mari și cu ochii țintă pe ea, nu cumva să-i facă vreun rău puiului. Pesemne era și el mirat că puiul lui stătea cuminte în brațele ei. Hai, vino și tu aici! Uite, stai lângă mine, aici! Și fata bate cu palma în pământ, să-i arate locul unde să se așeze. Lupul s-a uitat neîncrezător, a mai rânjit de câteva ori, dar dacă a văzut că puiul lui nu dă semne că ar pleca de lângă fată, se apropie și el, și după ce o miroase bine, băgând botul în pletele blonde, se lasă pe labele din spate și se sprijină pe cele din față așezându-se lângă fată. Se uita la puiul lui, apoi se uită printre copaci, prin pădure. Probabil se gândea că vor veni oamenii după fată și el trebuie să fie gata să-i apere. Fata l-a privit, minunâdu-se de ochii lui. Parcă erau făcuți din cerceii de cristal ai mamei, așa păreau luminițele acelea ce străpungeau întunericul care acoperise pădurea. Acum nu mai pot pleca. Vă rog, domnule lup, să nu plecați de lângă mine, că eu sunt mică și-mi este tare frică! spunea fata mângâindu-i blana. Lupul s-a înduioșat și a coborât și labele din față, punându-și botul peste pieptul ei. Puiul de lup a mârâit ceva, atât cât să o liniștească pe mama lui, apoi s-a îngrămădit și el de partea cealaltă a Mirelei. Oare cum te cheamă? Sau voi nu aveți nume? Dar eu vreau să-ți spun într-un fel, să te strig... Da, cred că ți s-ar potrivi Colț alb; am văzut eu într-un film, m-a dus tata... Aaaa, dar tare îmi este somn... Dar tu ești mamă, înseamnă că îți trebuie nume de fată... trebuie să-ți găsesc un nume... ah, ce somn îmi este...!
Frunzele stejarului i-au privit pe toți trei și au rămas gânditoare.  Hm, spuse frunza cea mai de sus, ce rămăsese încă verde. Uite, cu cine doarme fata asta mică!? Doamne, ce curaj pe capul ei! Mai bine să stăm de strajă, nu cumva lupul să se trezească și să mănânce fata... Că știți proverbul oamenilor: Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba... S-a pornit un foșnet pe pământ și în aer ce creștea ușor, și toate frunzele își căutau un loc cât mai bun ca să poată supraveghea cât mai bine pe cei trei. Încet, încet! Nu o treziți! Este obosită, mititica. Faceți o plăpumioară și o înveliți! Noaptea se face răcoare. Frunzele s-au aliniat peste fată, apoi s-au suprapus una peste alta să-i țină de cald pe timpul nopții. Puiul de lup dormea întins peste brațul fetei, suspinând în somn. Uneori tresărea. Părea că visează ceva de care îi este teamă. Lupul deschidea o clipă ochii, ridica botul de pe pieptul Mirelei și se uita la el, apoi trecea repede cu privirea prin întunericul ce-i acoperea. Când a apărut luna și stelele se vedeau clar, frunza aceea verde, care stătea agățată aproape de vârful stejarului, s-a uitat grijulie la fetița ce dormea dusă lângă trunchiul copacului. Câțiva licurici priveau minunea aceea, nu văzuse până atunci un pui de om să doarmă în pădure, printre ei... Curiozitatea lor era așa de mare, că au făcut lumină cu corpurile lor să vadă mai bine pe cei trei, dormind strânși în brațe. Greierii au venit și ei, și au început un cor de criuri acolo, sub ramurile stejarului bătrân. Mai încet, le șopti o frunză ce tocmai se desprinsese de pe ram, mai încet, lasă-i să doarmă, sunt osteniți toți trei! Lupoaica a fugărit toată ziua un mistreț care se apropia cam mult de puiul ei. Iar fetița asta cine știe de unde vine și cât o fi mers, mitica. Ce ți-i și cu oamenii, nu au grijă de puii lor. Mă mir că lupoaica nu a încolțit-o! mai zise o frunză ce tremura în adierea vântului de noapte.  Dar haideți, domnilor, noi să cântăm, așa, încetișor… spune un greiere ce părea a fi dirijorul corului. Și sunetele clare și scurte răsună în pădure, acoperind foșnetul frunzelor care se desprindeau de ramuri și-n armonia melodiei cădeau jos, pe iarbă.
Plăpumioara Mirelei se mișcă ușor, de la cap la picioare. Frunza de sus se uită atent și tresare. Vai de mine, vai de noi, vai de fată, e un șarpe, treziți-vă, hai, mișcați-vă și-l alungați, haideți odată, suratelor, haideți! Și frunzele s-au ridicat înfoindu-se într-un vârtej și cuprinzând șarpele între ele. Au zburat cu el printre copaci, îndepărtându-se iute de locul unde dormea fata, apoi brusc s-au dispersat, lăsându-l să cadă. Șarpele, uimit, a scos un sss nervos, dar și-a văzut de drum, trăgându-și după el trupul lung și subțire. Frunzele s-au întors și și-au luat locul de înveliș al fetei ce dormea liniștită. Frunza de sus a privit-o printre razele lunii ridicată pe bolta cerului înstelat, cum dormea liniștită, absentă la tot ce se întâmpla acolo lângă ea. Apoi, frunza de stejar s-a răsucit și a privit și ea o clipă stelele care clipeau în imensitatea nopții. Și-a tras marginile să se ferească de răcoarea nopții, și o liniște deplină s-a așternut peste pădure. Greierii au tăcut și ei. S-au dus la culcare. Mai era un pic și veneau zorile. Atunci trebuiau să se ascundă de lumina dimineții. Fetița s-a întins așa cum făcea acasă, în patuțul ei, încordându-și mușchii. S-a întors pe o parte și a luat cățelul de lup în brațe strângându-l puternic la pieptul ei. Cățelul a scâncit un pic, a lins-o pe față, apoi a închis ochii și a adormit cu fata odată, că prea era și el obosit. Lupoaica i-a cuprins pe amândoi cu labele din față, a ridicat capul privind prin întunericul pădurii. Era liniște. Era mulțumită că poate și ea, în sfârșit, să doarmă.
Și în noaptea aceea liniștită, împodobită cu stelele de pe cer, ce luminau pădurea, Mirela surâdea fericită în somn. Tatăl ei a luat-o de mână și a plecat cu ea prin parcul de joacă al copiilor din cartier. Ea se învârtea pe căluț, râzând cu ochii mari în lumina caldă a zilei. Apoi, s-a dus la leagăn. Râde cu bucurie. Părul îi cade pe spate în volte dute-vino. Era ușor amețită. Dar nu conta, era fericită. Tatăl ei o privește râzând și o prinde în brațe când leagănul s-a oprit. Ar fi stat toată ziua acolo, în parc, să se joace, dar știa că mama ei îi aștepta la masă. În ziua aceea aveau tort. Era sărbătoare, împlinea cinci ani. Toți copiii din cartier s-au adunat la ea acasă. Era o hărmălaie de nedescris. Muzica răsuna. Glasurile lor stridente se auzeau vesele. Mulțime de cadouri stăteau la rând pentru a le desface. Se plictisise la un moment dat. O mulțime de păpuși, toate blonde cu ochii albaștri, ca ai ei, o priveau întrebătoare. A primit și tot felul de mașinuțe, de la  tractoare, camioane, la mașini de salvare sau de poliție... Avea și un puzzle cu pădure și lupi; era și un pui mic printre ei. S-a gândit că trebuie neapărat să facă puzzle-ul ca să-l găsească pe lupul mic. Avea niște ochi ca cerceii mamei. Ochii mirați și sfredelitori o priveau de pe cutie. Lasă că te fac imediat, ai să vezi ce frumos vei fi, micuțule...  Dar cum ai sărit de acolo? Stai, stai, că nu pot respira...! Deschide ochii. Simte limba puiului de lup pe fața ei. Privește mirată. Nu era acasă, era în pădure acoperită de frunze. Lupoaica nu era, nu se vedea nicăieri. Puiul de lup scâncește ușor, căutând cu botul prin frunzele de lângă ea. Ți-e foame, nu-i așa!? Și mie îmi este, dar să știi că nu mai am biscuți. Nu știu ce vom face...? Uite, vine mama ta, liniștește-te, micuțule. Lupoaica alerga sprintenă spre locul unde își lăsase puiul. Când s-a apropiat, a mârâit cu ochii la fată, apoi a stat locului. Puiul se așezase sub burta ei și prinsese a suge lacom. Mirela a rămas cu ochii la micuț, simțind un gol în stomacul ei. Constată că îi este foarte foame. Ce bine că tu poți bea lapte de la mămica ta… spuse supărată. Ar trebui să mă duc acasă, cred că și pe mine mă așteaptă cănuța mea plină cu lapte cu cacao, aburind frumos, mirositor. Se ridică și o ia la fugă printre copaci. Lupoaica nu s-a clintit din loc, nu a vrut să-și lase puiul flămând. A privit doar lung după puiul de om ce alerga haotic prin pădure. Sărmana fetiță, își zise în gând. Oameni inconștienți, își lasă puii de izbeliște… Dar când puiul a dat semne că s-a săturat, a luat-o și ea la fugă după copilă. După un timp, și-a dat seama că puiul ei nu-i cu ea. S-a întors să-l caute, strigându-l îngrijorată. Descumpănit, puiul a privit-o pe mama lui cum se depărtează, apoi a luat-o și el la fugă într-acolo, dar o ghindă l-a pocnit în spate. S-a întors speriat să vadă ce se întîmplase. Nu era nimic. De sus, de pe craca copacului, veverița își freca lăbuțele râzând veselă și privind puiul de lup. Când o văzu, puiul a început să latre la ea și să se aburce cu labele din față pe trunchiul stejarului. Veverița, veselă, a urcat pe ramurile de sus și a mai dat drumul la alte ghinde. Puiul s-a tot învârtit să o găsească, lătrând zgomotos. Undeva, un foșnet dintr-un tufiș îi atrage atenția. A stat un pic nemișcat, să asculte, apoi s-a năpustit peste frunzele ce se mișcau haotic. Credea că e veverița și că, gata, îi venise de hac, dar nimic, se trezi doar cu trei frunze, una pe ochiul stâng, alta pe bot, și alta pe urechea bleagă. Aceasta din urmă râdea în hohote. Da bleg mai ești tu.  Veverița e în copac, n-ai s-o prinzi, sâc… sâc!… Puiul, nervos, se scutură și se învârte  furios. Apoi, o luă la fugă, scâncind după mama lui. Lupoaica, când l-a văzut, a rsuflat ușurată și l-a lins repede pe bot. Trăsese o spaimă… bine că l-a găsit! După ce latră de vreo două ori cu ochii la el, micuțul a înțeles morala și nu s-a mai dezlipit de ea. Și așa, lupoaica, urmată de puiul ei, a început să caute fetița ce sigur se rătăcise prin inima păpdurii.  Într-un târziu, când soarele se ridicase sus de tot și se vedea golaș printre ramurile argintate de lumina lui, aude undeva, în depărtare, un suspin. Plângea fetița. Lupoaicei i se strânse inima. Biata de ea, cum să o ajut, cum să fac…? Dacă mă duc în sat, oamenii mă bat, aruncă în mine cu ce apucă în mână. Nu va rezista, sărăcuța, aici. Noaptea este tot mai frig și ei, oamenii, nu au blana noastră să-i încălzească, și-apoi, fără mâncare… Trebuie să fac ceva, dar ce? Se apropie de fată și o linge ușor pe față. Fata râde bucuroasă. Ce bine că ai venit! Am crezut că v-am pierdut. Vreau să merg acasă, la mămica… ba nu, la tăticul meu. Nu vreau să plec cu mămica… Vii și tu cu mine? Dar mai bine lasă puiul tău să vină cu mine. Îți promit că voi avea grijă de el. Va dormi cu mine în pat, să știi. Îi voi face baie și îi voi da să mănânce numai bunătăți… Lupoaica o privea mirată. Își înclina capul într-o parte și alta, neînțelegând nimic din ce spunea fata. Dar a înțeles că spunea ceva prietenos, ceva de bine, că prea îl mângâia pe cel mic. Îi plăcea și ei grija fetei pentru puiul ei. Îl lua în brațe și îl pupa pe botișor… Vai, miroși a lapte… ce fericit ești că ai mâncat…! Puiul a tresărit și s-a răsucit în mâinile fetei, scăpând din strânsoarea lor și luând-o la fugă printre pomi. Tocmai zărise veverița. Și a ținut-o așa prin frunziș. Lupoaica a sta locului gânditoare. Lasă, cât îi simt mirosul, nu e în pericol, îl las să se zbenguie. Ham… latră către fată. Du-te și tu și te joacă cu ei. Fata parcă a înțeles îndemnul lupoaicei și se aventurează după cei doi. Vedea când zvâcnirea veveriței, când saltul puiului de lup peste frunzele prinse în joaca lor, fluturând prin aer, apoi, liniștite, așezându-se jos la hibernat. Și soarele s-a ascuns pe nevăzute. Umbra a cuprins pădurea. Cu greu se mai zăreau unul pe altul. Lupoaica a plecat în căutarea lor. Trebuia să-i pună la adăpost. Fata, obosită, cade jos lângă tulpina unui frasin. Acesta încă mai avea frunze pe ramurile de sus. Puiul s-a lipit de ea. Tremura, inimioara îi bătea tare. Obosise de atâta halcă. Când și-a văzut mama, a plecat foindu-și coada triumfal. De data aceasta, lupoaica s-a culcat pe-o parte, obosise și ea de cât a alergat după ei. Puiul, lacom, suge laptele să-și potolească foamea. Mirela a rămas cu ochii țintă pe gura lacomă a puiului de lup. Apoi, se întinde ușor pe burtă și își apropie gura de gurguiul alăturat celui din care trăgea puiul. A tras și ea lacom, cu putere, îi era o foame… Lupoaica a privit-o mirată la început, dar nu a făcut nici un gest de respingere. A lăsat-o să se sature. A închis ochii mulțumită. Era fericită că are lapte pentru amândoi… Sătui,   au adormit amândoi. Doar lupoaica s-a ridicat pe labele din față scrutând întunericul pădurii. Greierii s-au adunat și au început corul lor de noapte. Frunzele vorbeau în șoaptă. Cele de pe ramuri îi supravegheau pe cei de jos ca nu cumva să li se întâmple ceva. O singură teamă aveau, de șarpe. Acest ticălos se strecura pe sub ele și, deodată, se arunca asupra prăzii. Multe tragedii s-au întâmplat din vina acestui nemilos cu sânge rece. Luna s-a ridicat pe cer, luminând pădurea cu strălucirea ei. Puiul mai tresărea uneori în brațele fetei. Atunci lupoaica se uita ager de jur-împrejur ca nu cumva să se apropie dușmanul pe nevăzute. Mirela zâmbea fericită. Mama o spăla pe cap. Era goală în cada plină cu clăbuci. Privea mâinile mamei cum o atingeau ușor pe corp cu un burete roz, cumpărat de ele de la supermarket când au mers în oraș. Și clăbucii erau roz. Îi plăcea ei culoarea asta. De aceea mama îi cumpăra tot ce voia în această nuanță. Apoi, veselă, sărea pe pat când mama încerca să o liniștească pentru a o putea îmbrăca.  Apoi brațele mamei o strâng la pieptul ei, o sărută pe obraji… Ce cald și bine era la pieptul mamei! S-a uitat în ochii ei și a văzut toată dragostea din lume cum se revărsa curprinzând-o într-o fericire supremă. O strânge în brațe cu mâinile ei mici. Mai vrea să-i vadă privirea și zâmbetul atât de dragi ei… Deschide ochii și zâmbește fericită. Mămico, mămico, ai venit? Privirea i se oprește pe laba puternică a lupoaicei. Tresare. Se ridică brusc. Sare și lupoaica. O privește întrebătoare. Nu înțelegea ce se întâmplă cu fetița, că doar ea i-a vegheat somnul și a încălzit-o ca pe propriul pui. Mămico, mămico, unde ești…? Își freacă ochii cu dosul palmelor. Se uită surprinsă prin pădure. Vede doar copacii ce scânteiau în soarele dimineții. Lângă ea, puiul de lup trăgea de zor din mamelonul lupoaicei. Dar deodată cerul s-a întunecat și un cer gri, ca de plumb, se așterne peste pădure. O ploaie rece, burnițată, se pornește din înalt. Amândoi, ea și puiul de lup, tresar. Se uită surprinși în jurul lor. Stropii reci îi înfioară. Lupoaica se așează între ei, acoperindu-i cu trupul și labele ei atât cât a putut. Dar aerul rece și picăturile din ce în ce mai dese făcu să-i ia un tremur zdravăn. Lupoaica a înțeles că e vremea să-și ducă puiul în bârlogul ei, o ascunzătoare sub o stâncă ferită de vederea oamenilor, dar și de intemperiile vremii. Nu se temea pentru ea, ea mai trecuse prin ploaie și prin ger, dar se temea pentru puiul ei, era prea mic să reziste. Acum era și puiul de om, la fel de fragil ca puiul ei. Așa că s-a hotărât să meargă într-acolo. Se ridică brusc și o ia înainte cu pași mari, dar nu prea repede, nu voia să se îndepărteze de cei doi. Puiul ei a înțeles și a luat-o la fugă după maică-sa, dar fetița a rămas în urmă tremurând și plângând. Lupoiaca s-a oprit și a privit în urmă, la fată. Apoi iar a pornit cu puiul ei. Și iar s-a oprit, s-a întors câțiva pași și s-a uitat la fată. A lătrat de câteva ori uitându-se la ea, dar nimic, copila nu se clintea din locul acela. A plecat din nou, fugind de data aceasta cu puiul ei. Și-a dat seama că nu avea cum să o convingă pe fată. După câteva ore de mers, a ajuns la bârlogul ei de sub stâncă. Acolo era dos și uscat. S-a lăsat pe labele din spate, lăsând puiul să sugă pe săturate. După ce acesta a adormit, lupoaica se târăște afară. Ploaia parcă era mai întețită și mai rece. A plecat ca o furtună înapoi, la fetița ce rămăsese lângă frasinul sub care dormise noaptea. A găsit-o acolo tremurând. Nu mai plângea. Icnea din când în când. A tras de pantalonii ei, a împins-o cu botul s-o determine să plece cu ea. Degeaba, fata nu se mișca. Obosită și ea de drum și de ploaia care-i străpunsese blana, s-a așezat lângă fetiță. S-a îngrămădit în ea ca s-o încălzească, dar descoperă că fata era fierbinte. Și ploaia nu se mai oprea. Noaptea s-a lăsat din nou peste pădure. Lupoaica nu știa ce să facă, să o determine pe fată să meargă cu ea. Aceasta nu se mișca, stătea inertă sub picăturile reci. Era îngrijorată pentru puiul ei. Știa că nu-i prea cuminte și sigur a ieșit din bârlog afară, în ploaie. Dar poate picăturile reci o să-l sperie și va fugi înăuntru… își zicea lupoaica în gând. Ar fi vrut să fugă la el, dar nu se îndura de acea copilă. Simțea că ceva rău se întâmplă cu ea. Trebuie să-i fie foame, sigur îi este foame, de asta nu se mai mișcă, nu are putere. Se așează cu sfârcul mamelonului plin cu lapte deasupra fetei și-i atinge ușor gura. Aceasta deschide ochii și vede lupoaica. Ai venit la mine, ai venit…? Am crezut că m-ai părăsit? spune fetița bucuroasă. Se întoarce și suge cu înghițituri repezi laptele atât de bun și de dătător de viață. Îți mulțumesc că-mi dai să mănânc. Ești o mămică tare bună. Dar unde este copilașul tău, că nu-l văd!? Lupoaica a luat-o la fugă. În marginea luminișului se oprește și se uită după fată. Aceasta s-a ridicat, a vrut să fugă după ea, dar după câțiva pași a căzut. Nu s-a mai putut ridica. Lupoaica s-a întors la ea. A împins-o cu botul, a lins-o pe obraji. Nimic. Fata a rămas neclintită. Doar ochii îi erau deschiși și priveau cerul ce se înseninase. Câteva raze se jucau pe chipul ei. Lupoaica s-a așezat lângă ea gânditoare. Nu știa ce să facă. Acum, că ploaia a stat, sigur puiul ei a ieșit din bârlog. A fugit ca din pușcă; trebuia neapărat să ajungă la el, să-l aducă aici, lângă fetița asta neajutorată. În drumul ei, s-a abătut pe lângă casele oamenilor. Poate îi iese vreun animal în cale; nu mâncase demult. Simțea că amețește de foame. Câinii au simțit mirosul de lup și s-au pus pe lătrat. De la o casă, a ieșit un om cu o pușcă în mâini. Cunoștea arma; era s-o pățească odată. Așa că a luat-o la sănătoasa. Și-a găsit puiul scâncind, departe de ascunzătoarea lor. După ce l-a lăsat să mănânce puținul lapte pe care-l mai avea, a pornit către fată. Mergea cu atenție. Se auzeau voci de oameni prin pădure. Și-a zis că or fi din cei care taie copaci, dar parcă erau prea mulți. S-a lăsat pe burtă și s-a târât în liniște până aproape de fată. A privit-o cum stă liniștită, fără să se miște, în aceeași poziție în care o lăsase. Puiul a luat-o la fugă când a prins mirosul prietenei lui în nări. Lupoaica nu a mai stat ascunsă când a văzut cât de nesăbuit este puiul ei. Vocile oamenilor se apropiau tot mai mult. S-a repezit să-și salveze puiul, scoțându-și colții la cei care-l luase în cătarea puștii.  Își vede puiul cum o linge pe față pe fata care nu se mișca. Puiul gemea neliniștit… Lupoaica a sărit să-l apere, dar un pocnet scurt o face să se răsucească și să cadă lângă cei doi. Fata a deschis ochii și a privit mirată oamenii ce se apropiau în fugă de ea. Puiul de lup o luase la fugă; tremura inima în el de frică. Când s-a îndepărtat de oameni, s-a oprit să-și aștepte mama, dar aceasta nu a mai venit. A stat puiul de lup mult timp acolo, neînțelegând de ce mama lui nu mai vine. Privea, scâncind, cum fata este luată în brațe de un bărbat. Era și o femeie care plângea și o săruta pe obraji. După ce toți au plecat, s-a apropiat de locul unde mama lui rămăsese încremenită, cu ochii larg deschiși către el. A tot împins-o cu botul, dar nimic. A supt, dar laptele nu mai venea… Mama lui stătea nemișcată și el nu înțelegea de ce? A tot așteptat ca ea să se ridice și să-l conducă prin pădure; știa că avea multe de învățat de la ea…

Trecuse o săptămână. Toate frunzele s-au așezat pe drumul lor fără de întoarcere. Greierii nu mai cântau, au tăcut păstrând liniștea pădurii. Un vânt rece și trist se strecura printre copaci. Pănă și temutul șarpe s-a ascuns. Puiul de lup priveghea trupul nemișcat al mamei lui. Slăbise, inimioara îi bătea rar. Nu și-a dezlipit botul de pe pieptul mamei lui. Aștepta să-și revină, să-l lingă pe cap…  Un miros cunoscut îl făcu să tresară. Ridică urechile. O voce îi era cunoscută. Da, era ea… ea era. Sare bucuros, dar se prăbușete imediat lângă mama sa. Nu avea putere să se țină pe labele lui. Acel miros era tot mai puternic și, Doamne, ce fericire, era chiar ea, era fata, prietena lui… L-a luat în brațe, îi simte căldura trupului ei. Bucuros, o linge pe față. Și fata râde fericită. Un țipăt de durere aude din gâtul fetei. Se prăbușește lângă mama lui. Îi vede lacrimile cum îi curg… Bărbatul și femeia au îngenuncheat și ei lângă trupul inert al lupoaicei. Au spus ceva ce nu a înțeles… A privit la fata care plângea sfâșietor, și atunci l-a cuprins și pe el o tristețe cumplită. A simțit că nu-și va mai vedea mama și o lacrimă i s-a desprins din ochi. A plâns odată cu puiul de om. Ar fi trebuit să fie fericit acum că-i simțea căldura și dragostea din ochi ei… Dar din brațelel ei vedea cum se îndepărtează de locul unde a fost fericit, de locul unde oamenii i-au îngropat mama…