NU REGRET NIMIC–Partea a cincisprezecea

...Din punct de vedere religios am parcurs etape total diferite de la o perioadă la alta, începând din copilărie şi până acum, când scriu aceste rânduri. Cum m-am născut cu mult înainte de data la care mi-aş fi dorit, adică de foarte multă vreme, am fost nevoit să mă aliniez cu cei care ştiau, sau cel puţin aşa credeau, cine a făcut lumea şi ce rol au preoţii în societate. Ambele mele bunici şi bunicul din partea mamei au fost trup şi suflet cu  lumea care credea că Dumnezeu, blând şi bun, a făcut omul după chipul şi asemănarea lui. Bunicul din partea mamei, un zgârcit notoriu, credea în Dumnezeu, dar nu prea se avea bine cu preotul din sat. Ţin minte o fază în care preotul, ieşind din biserică, i-a spus bunicului meu: „Gheorghe, ar trebui să-mi dai simbria pe anul ăsta! La care bunicul Gheorghe i-a răspuns: „Ţi-oi da părinte, ţi-oi da!”. Pe popă nu l-a deranjat atât faptul că Gheorghe nu-şi plătise simbria la timp, cât felul a zis „ţi-oi da” şi nu...”v-oi da”. Popa era orgolios şi bunicul ironic. Această replică m-a trimis cu gândul la Ilie Moromete cu foncirea lui datorată Primăriei. Bunica din partea mamei, cea care a suferit din cauza infidelităţii lui Gheorghe când trăia cu verişoara ei prin Paris, avea cu totul altă fire. Ea, nu numai că era o mare credincioasă în Dumnezeu, dar dădea dovadă şi de o bunătate de creştin adevărat. Având câteva văcuţe în gospodărie, spre a câştiga şi ei un ban, vindeau lapte, tocnit, unor vecini mai săraci iar când bunicul punea lapte până la semn, sărmana bunica mai adăuga în oala săracilor să-i ajute pe copiii înfometaţi.

Îmi amintesc  din copilărie, aveam vreo zece ani şi în vacanţa de vară mergeam la bunici, în comuna Caţa. Era o zi de vară toridă, iar cerul acoperit cu nori negri, ameninţători. Sătenii aveau antecedente de felul acesta, cu mulţi ani în urmă, când un trăznet a făcut să ardă, scrum, vreo nouă şuri pline cu fân proaspăt adus în gospodării. Parcă o văd şi acum pe bunica, luându-mă de mână şi pornind cu paşi mari spre casă, la câmp fiind. Era o frmeie spre doi metri şi paşi bărbăteşti. Mă trăgea după ea cu forţă iar asta mă făcea să mă simt in siguranţă. Îi simţeam palma fierbinte cu care mă ţinea părinteşte. Apucasem să-i văd ochii înlăcrimaţi. Un fulger rebel de o secundă putea distruge munca lor de o viaţă. Lacrimile ei îmi umezeau şi mie obraul. Chiar dacă un trăznet cădea, adică voia lui Dumnezeu, după cum spuneau creştinii, tot era mare pagubă să ardă munca unor oameni nevinovaţi, fără a avea ce să facă sau să se opună voinţei lui Dumnezeu. Ajunşi acasă, bunica a intrat în magazie, a luat un blid cu grâu iar din cămară, o oală cu lapte şi am pornit amândoi în dreptul şurii. Tuna şi fulgera. A pus vasele pe jos, s-a aşezat bunica în genunchi, cerul era negru, m-a aşezat şi pe mine în genunchi, eu mi-am pus palmele unite la piept, bunica a luat laptele şi grăul în mâini- le-a arătat Cerului şi cu o voce caldă ca şi torida zi de vară, a rostit Tatăl Nostru. Eu plângeam. Nu ştiu de ce. Poate de frică, poate marcat fiind de situaţie sau de  rugăciunea adâncă a bunicii. Ochii ei erau brăzdaţi de lacrimi. Ai mei, la fel. Ploua, fulgera şi trăznea, dar eu nu simţeam nimic , nimic nu mă mai speria, când auzeam vocea blândă a bunicii. Sentimentul de frică se transformase într-unul de siguranţă, simţind pulsul şi căldura unei bunici pe care nu o voi uita niciodată. Furtuna, fulgerele şi trăznetele s-au oprit la ruga bunicii , aşa credeam atunci şi aşa aş vrea să cred şi acum. Totul s-a liniştit. Bunica m-a luat în braţe şi m-a sărutat pe frunte. Eu am sărutat-o pe obraz şi am zâmbit.Astea m-au făcut ca o vreme să fiu un bun creştin. Din păcate, unii reprezentanţi ai clerului, sau enoriaşi, m-au determinat să-mi schimb părerile. Şi cum vă spuneam, casa părintească era la câţiva metri de altarul bisericii şi ne despărţea un gard la fel de bătrân ca popa Niculai, un preot recunoscut de toţi enoriaşii a fi slab „meseriaş”, nu avea nici voce şi mai era şi rău. Cât era gardul de lung, vreo 30 de metri era flancat de pruni care făceau prune de cea mai bună calitate, a căror coroană se revărsa pe jumătate în curtea noastră. E adevărat că eram doi fraţi bine educaţi, dar vineţiul prunelor din ciorchine, ne făcea cu ochiul. Printre pruni era plantată zmeură şi undeva în mijlocul grădinii trona un păr cu pere de aur iar popa mereu îşi făcea de lucru în grădină, avea, n-avea, dar nu putea dormi liniştit dacă noi ne-am fi căţărat în pruni. Când era la cules, venea la noi în curte cu scara ca nu cumva să-i furăm prunele. Asta nu înseamnă că uneori, când popa era la vreo înmormântare, nu ne căţăram pe gard spre a ne umple sânii cu prune. Gospodărie mare nu aveam, un porc ce urma să-l „ucidem” de Ignat, 10-15 găini, un cocoş, niciodată doi şi asta din simplu motiv că făcea faţă la cele 15 neveste. Mai aveam o pisică, nişte şoricei vicleni şi cam atât. La un moment dat, a dispărut cocoşul. Erau şi atunci oameni săraci şi  nefericiţi, dar nu prea se fura deoarece aveam un şef de post pe nume Lucuţea, un maramureşean care spre deosebire de popa Niculai, era „meseriaş” şi te bătea la post dacă te prindea că furi, până făceai pe tine. Era perioada în care bicicletele erau etalon al nivelului de trai în mediu rural. Puteai să-ţi laşi bicicleta în faţa crâşmii că dacă îndrăznea cineva s-o fure, Lucuţea îl mânca de viu. Dar să revin la cocoş. Mama s-a resemnat cu lipsa cocoşului, dar găinile, în călduri, au trăit mâhnite greaua pierdere, nemaiavând cine le călca. Totuşi, mama i-a şoptit evenimentul unei bătrânici care făcea curăţenie în biserică şi uneori trăbăluia în gospodăria popii. Într-o zi a venit pe la noi şi i-a zis mamei: ”îţi zic ceva, dar să nu mă pârăşti, cocoşul tău e în grajdul preotului. Mama, l-a pândit pe popă şi când era prin grădină l-a întrebat: „Domn Părinte, n-aţi văzut un cocoş mare şi roşu în grădina bisericii?” Părintele s-a uitat la mama ca dracul la tămâie, s-a dus în grajd, a luat cocoşul de aripi, l-a aruncat cu ură în curtea noastră şi a zis: „Dacă mai sare o dată peste gard la mine în grădină, îl tai”. Mama a tăiat aripile cocoşului iar găinile au trăit fericite tot restul vieţii adică până când iadul cratiţei urma să le cuprindă. Contrar faptului că nu era un popă de răsunet (sic), în fiecare marţi şi sâmbătă venea cu o joardă de doi metri să ne culeagă de pe pajiştea unde jucam fotbal, să ne ducă la ora de religie. Evident, clandestin şi cu acceptul tacit al directorului şcolii. Când unul din copii îl vedea, striga, băăăă, vine popa, băăăă! Şi toţi fugeam prin tufişuri să scăpăm de chinul la care ne supunea preotul chiar dându-ne la palmă, obişnuit cu regimul din vechime în care bătaia era acceptată prin lege. Într-o zi, când a venit popa cu nuiaua, am zbughit-o la fugă, dar după 20 de metri am realizat că mi-am uitat basca pe post de bară la poarta de fotbal şi când m-am întors, popa m-a înhăţat. M-a ameninţat cu bătaia dacă nu-i spun unde s-au ascuns băieţii. N-am avut încotro, îmi era frică şi ruşine să mint. Până la urmă, cocoşul a ajuns ciulama, popa Niculai s-a prăpădit şi el, prunii s-au uscat iar preotul care a venit ca titular în parohie i-a tăiat, a distrus şi zmeura şi părul cu pere de aur, fiind profilat pe apicultură şi asta pe atunci era o afacere extrem de bănoasă. A umplut grădina cu stupi, dar nu s-a ales cu mare lucru deoarece preoteasa, cu vreo 20 de ani mai tânără, era de-o frumuseţe monumentală şi cochetă ca un star de cinema. Ce câştiga popa cu „muştele” lui, cheltuia preoteasa cu pomezi, haine scumpe, pantofi şi poşete ca ştim noi cine.. Aşa şi cu preoteasa noastră. Preotul încornorat era un om blajin, nu fura cocoşi, nu ne bătea cu joarda ci toată ziulica stătea cu masca pe figură şi meşterea la stupii lui plini mereu cu miere bună. Şi cum spuneam, unele obiceiuri ale unor preoţ  imi-au dat de gândit.. Nu cu multe zile în urmă, a sunat cineva la uşa noastră, am deschis şi am văzut că este o vecină de apartament, gârbovită, grasă şi chinuită de un diabet avansat. Soţul ei murise cu şapte ani în urmă şi era pregătită de un parastas. O văd la un moment dat că scoate din portofel o sută de lei şi mi-i întinde. Eram convins că mă va ruga să merg la vreun magazin să-i cumpăr ceva, deoarece ea se mişca extrem de greu şi chiar aş fi mers cu drag, dar banii aveau altă destinaţie. Conform obiceiului din zona din care se trăgeau, cred că Oltenia, la parastasul de şapte ani trebuie să dai bani vecinilor să-şi cumpere unele obiecte de îmbrăcăminte pe care urma să le sfinţească popa la slujba de parastas. N-am avut încotro deşi am insistat să-i dau suta înapoi, mi-am trimis soţia şi mi-a cumpărat nişte lucruşoare cu care puteam să mă prezint la preot, nicidecum chiloţi. Dar stai, curios obicei, oferta era doar pentru bărbaţii din scară. Probabil că dacă defuntă era o femeie, pomana se făcea la femei. Curios e faptul că în ziua cu pricina, la parastas au venit exact trei persoane deci cu vecina, patru, după ce ea a comandat douăsprezece meniuri care era minimum acceptat de părintele paroh. Dacă nu accepta, o trimitea pios la altă biserică. Totul a costat-o pe sărmana vecină 20 de milioane vechi dintre care 10 meniurile şi 10 taxa de parastas, slujbă, cantor, clopotar, lumânări etc. Eeeeei, şi aici e cu schepsis. În curtea busericii, undeva la demisolul unei clădiri, mare surpriză. Nici mai mult, nici mai puţin decât un restaurat cu vreo 4 separeuri şi peste o sută de locuri în care popa era PATRON. Erau patru parastase concomitent Mă aşteptam să se ţină o slujbă în biserică să se pomenescă vii şi morţii să se sfinţească vinul apoi într-o tăcere desăvârşită să ni se dea o gustare şi o gură de vin sfinţit, dar ţi-ai găsit. Am intrat direct în cârciuma din incinta bisericii, ne-am aşezat „la mese lunge” vorba lui Eminescu, la ordinul părintelui ne-am ridicat, popa a zis un Tatăl Nostru pe „repede înainte” apoi a stropit lucrurile date de pomană şi ne-am aşezat la masă Era ora11 dimineaţa. La masa noastră 4 persoane pe 12 de locuri. Într-adevăr mâncare consistentă dar şi al dracului de scumpă. Mai ceva ca la nuntă adică peste 85  de lei meniul total 1000 roni care intrau sub poala popii. După nici 10 minute, s-a înfiinţat popa la văduva necăjită şi a întrebat-o dacă mai vine cineva în afară de cele patru persoane. Eram convins că îi va da banii înapoi femeii deoarece mai urmau şi alte serii de parastase şi mâncarea nu se arunca. Da, de unde?! Popa i-a spus unui domn în negru ceva la ureche şi după cinci minute masa noastră s-a completat în păr, cu cine credeţi? Cu angajaţii preotului-patron. Contabilă, secretară, şofer personal, şofer pe maşină mortuară, clopotar, cântăreţi, femei de serviciu, lumânărari (are şi făbricuţă de lumânări) şi chiar cu popa în capul mesei care popă la un moment dat, spunea bancuri timp în care oamenii lui înfulecau ca la sfârşitul lumii. Mi s-a făcut o greaţă teribilă. În momentele acelea gândul mi-a fugit la "Numele trandafirului" al lui Umberto Eco.M-am ridicat, mi-am făcut o cruce şi m-am scuzat că trebuie să plec, având musafiri acasă Nu aveam, dar nu am rezistat să văd atâta animalism în oamenii care slujeau biserica. Acum, văduva se chinuie să plătească datoria făcută pentru parastas. Am întâlnit mulţi „oameni de pe stradă”care se dau mari cunoscători într-ale religiei şi convinşi că tot ce aud în domeniu este strict autentic din moment ce scrie în Biblie. Este foarte adevărat că Biblia este o carte care îndrumă omenirea doar spre lucruri şi direcţii bune şi frumoase ca şi Coranul la musulmani. Dar sunt şi multe lucruri pe care omul doar şi le-a imaginat. Păi, Biblia cine a scris-o, nu tot un om la fel de păcătos ca orice om de la Adam şi Eva încoace? Se spune că Solomon. Pildele lui Solomon alături de decalogul lui Moise, dacă s-ar respecta în totalitate, cu siguranţă, lumea ar fi ideală, dar sunt şi unele capitole care au la bază doar imaginaţia umană. Dacă l-aş întâlni pe Solomon în vis sau pe stradă, i-aş pune clasica întrebare: „Pe ce te bazezi?” Nu voi intra în acest domeniu pe care nu-l cunosc mai deloc, religia fiind o ştiinţă care se studiază într-o facultate la fel de grea ca medicina sau dreptul şi mă rezum doar să pun unele întrebări simple şi să nu intru în adâncul problemei deoarece ştiu că voi eşua. Spre deosebire de mine, un novice, acei semidocţi de care spuneam mai sus, sunt ca inginerii. Găsesc explicaţii la orice fenomen şi răspuns la orice întrebare. Repet, sunt botezat ortodox, cred în Dumnezeu dar în felul meu. Cred într-un Dumnezeu pe care refuz să mi-l imaginez chiar şi pentru simplu fapt că mintea nu mă ajută iar dacă aş face-o , cred că m-aş minţi sau mi-aş crea fantasmagorii. Totodată cred că există doar spiritual şi nu fizic. Nu ştiu şi ca atare nu fac speculaţii. Acei „ingineri” ai credinţei le ştiu pe toate. Cunosc un caz absolut nefericit într-o familie în care s-a născut un copil cu oligofrenie avansată, o situaţie disperată şi deosebit de gravă. Aici fac o paranteză. În vocabularul românesc există expresiile: „Să fii om cu frica lui Dumnezeu”, „Nu de duce pe noi în ispită!” sau „Te bate Dumnezeu” ori dacă mergem pe principiul polarităţii universale, nu Dumnezeu bate ci „necuratul”. Dumnezeu ne dă bineţe, ne iubeşte şi ne iartă. Dar copilul născut cu oligofrenie ce păcate putea face în pântecele mamei sale?Atunci intervin „inginerii creştini” şi găsesc o explicaţie: „Acel copil ispăşeşte păcatele vreunui strămoş de-al lui”
Nimic mai aberant. Apoi, omenirea, sau o parte din credincioşi, încalcă principiile sfinte şi contrar pildelor religioase, îşi creează idoli şi aici mă refer la Arsenie Boca, considerat preotul care a făcut minuni, ori religia ne spune clar că numai Dumnezeu poate face minuni. Mai grav este că unii oameni, cum ar fi părinţii copilului oligofren, ajung să-şi pună speranţa şi în escroci. Voi relata în cele ce urmează un astfel de personaj venal care escrochează fără reţineri.Exact cu 21 de ani în urmă, eram internat, investigat şi operat de un cancer laringian la Spitalul ORL - Panduri, de profesorul Romeo Călăraşu, căruia îi mulţumesc şi acum. În salon eram vreo opt persoane cu diverse niveluri de pregătire profesională, dar acolo nu erau ingineri sau lăcătuşi, toţi eram bolnavi. La un moment dat a venit un zvon "bombă" cum că pe strada "Ştefan Furtună" la o vilă somtuoasă, ar fi o doamnă cu prenume Lidia, doamnă care ar face minuni şi ar vindeca orice fel de cancer sau SIDA cu...ceaiuri. În disperare de cauză şi ajunşi în buza gropii, unii dintre colegii mei de salon au "muşcat" ,au abandonat chimioterapia sau radioterapia recomandate de profesor, şi-au luat toţi banii, inclusiv pe cei de înmormântare şi au plecat de urgenţă la salvatoarea cu puteri miraculoase. Ţin bine minte cum un prahovean ajuns în metastaze (i-am văzut fişa) a fost la escroacă şi contra unei sume impresionante la vremea aia, l-a umplut pe prahovean cu pungi de ceaiuri numai de ea ştiute şi un vagon de promisiuni că se va face bine. Evident că sărmanul om s-a prăpădit după nici o lună iar ca el a mai fost un oltean din Mehedinţi, plin de bani, fiind mare patron care a "cotizat" enorm la escroacă în speranţa că îl va face bine. Într-adevăr, olteanul nu a murit după o lună ci după trei.Şi câţi or mai fi fost acei care i-au ridicat vile şi statui acestei escroace iar ei zăcând acum în morminte sărăcăcioase. Oamenii ca această diavoliţă ar trebui evitaţi şi nu invitaţi în studiouri TV pentru rating. În concluzie, oameni buni, când veţi avea probleme grave de sănătate, ceea ce nu vă doresc, mergeţi la medic şi în niciun caz la astfel de escroci sau la popi mincinoşi. Cu siguranţă, unii dintre foştii mei colegi de salon dacă urmau sfaturile medicilor, puteau trăi şi acum. Dar fiecare face cum crede. Credeţi în Dumnezeu ca prin concentrare, voinţă şi stăpânire de sine să nu picaţi pe mâna escrocilor! Sănătate vă doresc! (va urma)