UITUCU’

    Nu mai ştiu exact cum am vrut să încep acest articol deoarece am uitat, deoarece sufăr de amnezie, deoarece am intrat binişor în deceniul al şaptelea (7lea) şi de multe ori mă întreb dacă a meritat sau nu. Această boală numită popular amnezie are totuşi curiozităţile ei. De exemplu, mi se întâmplă să intru în cămară pentru a lua sticla de oţet de pe raft deoarece soţia tocmai pune în farfurii ciorba de cartofi şi să mă întorc cu sticla de votcă. Fireşte că nu pun votcă în ciorba de cartofi dar când dau s-o pun la loc, arunc o privire ca Zdreanţă cel cu ochii de faianţă spre soţie şi cum ea nu-i atentă, trag o gură dublă pe nerăsuflate. De data asta nu mai confund votca cu oţetul. Mă trimite soţia cu gunoiul la container şi mă trezesc în faţa unei doamne cu bonetă albă care mă întreabă sec: Mare sau mic? V-aţi prins că în loc de container am nimerit la tejgheaua barului din colţ. Adică de unde “dai colţu”. În fine, până acum nu mi s-a întâmplat să mă trimită la farmacie şi să mă trezesc la morga. Dar nu-i târziu deoarece ea abia aşteaptă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu perioadele îndelungate unde lucrurile în amnezie stau tocmai invers. Când aveam vreo 13 ani, împreună cu zece colegi, am fost noaptea la furat de căpşuni la popa saşilor dar, ca orice sas care ţine la lucrul bine făcut, a stat al naibii popă toată noaptea la pândă şi … culmea … tocmai pe mine a pus mâna. În clipa aceea, de la o spaimă cumplită, am început să fac, scuzaţi…pârţuri. Ei, aici am vrut să ajung şi să întăresc regula amneziei. Am făcut exact şase pârţuri, numărate, încă popa a avut bunul simţ să mă pocnească doar la al şaselea semnal.

Se întâmpla în perioada când colectivizarea era pe terminate, în clase la şcoală erau duşumele date cu motorină, pe pereţi erau tablouri cu tot consiliul de stat în frunte cu Dej şi în coadă cu Ceauşescu, profesoarele aveau fuste plisate din tergal şi poşetă-radio, un pix cu pastă costa cât mielul de Paşti, copiii în pauze se jucau lapte-gros şi mâncau pită neagră pe cartelă cu marmeladă, la matematică era la modă regula de trei simplă care, invariabil , suna cam aşa: Dacă un ţăran care nu a intrat în gospodăria agricolă colectivă culege de pe tarlaua lui, izolată, treisute de kilograme cartofi la hectar iar unul care a intrat culege treizeci de tone la hectar, câţi cartofi…etc, etc. La compunere, tot invariabil, trebuia să descriem chipul mamei. Prin modestia care era impusă de propagandistul cu probleme de cultură pe raion, toate femeile erau: harnice, uscăţive, de statură mijlocie, cu părul şaten şi ochii căprui, bune gospodine, bune mame care vegheau noaptea când copiii lor erau bolnavi, fruntaşe pe ramura zootehnie ca mulgătoare, cu câte cinci sute zile de muncă pe an etc. etc. Sanchi, baliverne. Poveşti. Deşi eram copil, îmi aduc aminte că era una la care lumea îi zicea “curva satului”, o roşcată cu ochii verzi care deşi nu mulgea vaci şi nici nu dădea cu sapa, tot avea cinci sute de zile muncă pe an. Asta şi prin faptul că în gospodăria agricolă colectivă erau vreo şapte brigadieri în floare vârstei care o pontau pe rând. Sau blonda aia de la căminul cultural care, seara la film lua banii dar nu dădea biletele la oameni iar când erau alegeri şi trebuia să dea doi mici şi o bere la fiecare alegător, ea dădea un mic şi o bere la doi oameni iar cu restul banilor îşi cumpăra poşetă-radio, pantofi cu toc cui şi în fiecare duminică mergea la Băile Homorod unde mânca eugenia, turtă dulce cu oglindă la mijloc şi câte un cocoş din zahăr ars. Deoarece mi-am amintit de altă blondă cu cocoş de zahăr…ars, voi face un salt în timp, de vreo cincizeci de ani. Tot din cauza amneziei, reţin doar prenumele blondei de azi, adică Nuţi, o tipă trăsnet dar, ea, ca ea, să vezi nene la divă poşete şi pantofi, obiecte pe care nu le poţi cumpăra nici cu o mie de zile-muncă pe an chiar “mulgătoare” fruntaşă fiind. Nu mai serveşte cocoş de zahăr…ars deoarece de la el s-a şi ales cu o diaree de treizeci de zile de nici nu are timp să închidă uşa la WC. Adică, nici nu are uşă la WC. Când se spală pe cap neavând acces la feon, vin patru gardieni şi-i suflă aer cald cu gura în pletele ca spicul. E adevărat că are dreptul la un pachet cu turtă dulce pe săptămână dar fără oglindă ca nu cumva, din greşeală, să-ţi taie venele. O fi ea cum o fi, “mulgătoare” fruntaşă, prima la matematică dar numai la adunare deoarece cu regula de trei simplă s-au cam complicat lucrurile dar dă dovadă de un patriotism desăvârşit. Chiar înainte de a o prinde diareea de treizeci de zile, am auzit-o spunând în faţa colectiviştilor din Parlament: “Noi femeile democrate ne tragem din Traian!”. Adevărul este că tot din cauza amneziei, nu mai ţin bine minte, a zis “noi ne tragem din Traian!” sau “Noi ne-o tragem cu Traian”. Istoria va scoate adevărul la lumină.Mai vorbim peste cincizeci de ani.