După ce s-a certat cu rabinul Moses Roses, scriitorul Pompiliu Marcea a fost găsit mort în Lacul Herăstrău
La fel de inexplicabil, în același context conflictual, alți doi susținători ai Operelor Complete ale lui Eminescu, au avut morți suspecte.
Poetul Ion Lotreanu a fost găsit spânzurat la data de 22 mai 1985, iar Alexandru Oprea, editorul Operelor lui Eminescu, a ...
- Detalii
- Scris de: Anamaria Borlan
- Categorie: Proza
- Accesări: 4
A fost odată ca niciodată, undeva într-un colț îndepărtat al acelui univers care s-a dispersat într-o multitudine de galaxii strălucitoare, o stea dintr-un sistem solar asupra căreia, bestiile deștepte, au trimis cunoașterea.
Acesta a fost cel mai arogant și amăgitor moment al istoriei lumii, însă, nu a dăinuit mai mult de un minut. După ce universul și-a recăpătat respirația, steaua s-a răcit, s-a micșorat, s-a stins și s-a pulverizat în milioane de așchii de gheață iar bestiile deștepte au murit și ele. A murit și etenitatea. Astfel s-a inventat timpul.
Dar universul și-a dus mai departe, nestingherit, existența placidă. Într-un sistem solar de-abia născut, numai cu opt planete care își urmau calea bine stabilită pe orbite eliptice, a răsărit de undeva, un al doilea soare. Mic, arzător de jucăuș, l-a tachinat pe soarele cel mare cu erupțiile sale violente. Nemaisuportându-i joaca, soarele mai vârstnic i-a tras o palmă zdravănă cu o limbă de foc care a înghițit cele trei planete mai apropiate și l-a bușit peste a patra planetă, planetă care a deraiat sărind de pe fix și a părăsit pașnica ei revoluție din vidul galactic.
- Detalii
- Scris de: Iulian Barbu
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
În viitorul anului 2084 adică la sfârşitul celei de a doua jumătăţi a secolului XXI mortalitatea ca problemă demografică avea un procent foarte ridicat.
Încă de prin 2032 viitorul începuse să devină tot mai dependent de robotică şi cibernetică,dar şi de tehnică elctronică de înaltă clasă.
În marile oraşe cei lipsiţi de apărare cădeau victime criminalilor în serie,proxeneţi,dilleri de droguri,prostituate şi benzilor compuse din adolescenţi.
Totul se transformase aproape în haos şi devenise o necesitate naşterea unei noi ordini mondiale, dar şi a unui erou care să lupte cu fenomenul criminal.
De la începuturile lumii în viitor ajunsese şi iubirea sub forma unui om roşu LoveMan adică Scareas Scoadreas al cărui suflet nu era viu fiindu-i în stare de moarte clinică după ce a fost frânt peste mare pe o altă planetă din pozitiv în negativ într-un ritual ce urmărea infiltrarea unor forţe pozitive ale binelui transformate în stare negativă în tabăra forţelor răului. După jertfă a dobândit inima barbară. Luptătorul după fiecare război în care era ucis îşi ieşea din trupul lipsit de viaţă şi fiind inima neagră îşi târa sufletul mort într-un alt trup, aşa a ajuns acesta în viitor.
Scareas pe care aici îl cheamă Chris absolvise dreptul fiind detectiv la criminalistică , un scriitor renumit şi un critic literar. Tatăl său era un inginer specializat în industrie militară numindu-se Dick Hadfield şi mama sa economistă cu numele de Genna Hadfield.
Concertele rock şi piesele de teatru constituiau deliciul lui Chris, dar şi competiţiile sportive ale vremii.
- Detalii
- Scris de: Virgil Stan
- Categorie: Proza
- Accesări: 1
“Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă
şi fă-o în mod plăcut.”
Eram copil când toamna, după culesul viilor şi statul vinului din fiert, venea la tata un consătean care se ocupa printre altele şi cu pescuitul pe lacul Tatlageac.
Familia mea, în afară de cele opt hectare de pământ agricol, deţinea şi jumătate de hectar cultivat cu viţă de vie, la vreo patru kilometri distanţă de localitatea noastră. Din acest hectar, cam un ar era ocupat cu un soi de viţă de vie aromat. Strugurele avea un bob mare alb, acoperit cu un puf fin, care atunci când ţi se spărgea în gură, îţi împrăştia în cerul gurii o aromă deosebit de plăcută. Acest strugure era greu de cules, deoarece se scutura foarte uşor. La prima atingere neatentă, boabele se împrăştiau sub butucul viţei, făcându-ţi viaţa amară la adunat, însă, după fierberea mustului, acest soi de strugure îi împrumuta vinului un gust deosebit de aromat, aşa cum ar fi acum Busuioaca de Bohotin. Dar, raportată la suprafaţa de viţă şi cantitatea de struguri culeasă din via părintească, aroma era mult mai puternică decât a busuioacei.
- Detalii
- Scris de: Valentin Goran
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Ajunse acasă destul de târziu, când noaptea abia începea să îşi destăinuie tainele învăluite de întunericul obscur – mereu însoţit de vântul rece al lui noiembrie care se lăsa peste crengile copacilor de pe străda neînsufleţită pe care o frecventa seară de seară. Oboseala îl cuprinse după atâta muncă, dar nu putea să se odihnească până ce nu avea să-i mai audă şoapta, cel puţin încă o dată. În glasul ei găsea alinare, de parcă ar fi avut puterea să oprească orice furtună interioară şi să-i tămăduiască orice durere, să împiedice orice cutremur gata să apună viaţa unei întregi civilizaţii.
Locuia într-una din casele aflate în suburbia de la marginea oraşului. De mult îşi dorise să scape de toată agitaţia urbană şi să se mute acolo, iar când un anunţ din ziar reuşise în cele din urmă să-i facă cu ochiul, nu ezitase să o cumpere. Până la urmă, încasase o sumă destul de frumuşică pe romanul ce tocmai îl publicase, iar editorul îi promisese o alta imediat ce se reapucă dracului de scris! Aici putea într-adevăr să scrie mai bine. Se putea concentra pe lumea şi personajele pe care le creea cum nu ar fi putut-o face mai bine până atunci.
- Detalii
- Scris de: Rodica Nicoleta Ion
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
Drumuri, drumuri lungi, ce par nesfârşite, atunci când le petreci în singurătate, împovorat de tristeţi, când nimeni nu îţi este aproape. Drumuri – drumuri scurte, când fericirea nu are limite, când faci salturi peste timp şi toată lumea este a ta. Când îţi sunt prieteni şi cei mai aprigi duşmani...
Pe drumurile vieţii întâlnim şi bune şi rele. Ele, drumurile, ne sunt călăuză, dar şi veghe, far, dar şi ceţuri în care ne rătăcim conştiinţa. Pe ele alergăm strigând după adevăr şi plângând pentru dreptate. Ele ţin ascunse strigătele sufletelor noastre, strigăte de bucurie sau de disperare... pe ele alergăm clipă de clipă, în fiecare secundă a vieţii. Ele ne ascund temeri şi frici, durere şi lacrimă. Pe ele alergăm ca un maratonist de excepţie, ori îngenuncem căzând la pământ. Alergăm după liniştea pe care nu o vom găsi niciodată. Căci mereu ceva ne va sta împotrivă, mereu ne vom ciocni de coloşii unei societăţi pentru care omul are cea mai infimă valoare. Ele ne sunt calea spre adevăr, spre lumină şi pace spirituală... de ele depinde de cât de departe sunt stelele.
- Detalii
- Scris de: Gabriel Antoniu Lavrincic
- Categorie: Proza
- Accesări: 2
Mă numesc Juca Petru, m-am născut pe 20 iunie 1922, în comuna Marca, jud. Sălaj. Am trăit sub 4 regimuri: în monarhie cu Regele, cu Ungaria, în comunism și după 1989 capitalism, respectiv Uniunea Europeană. Cel mai lung regim a fost cel comunist, despre care lumea credea că va dăinui veșnic. Însă eu nu am crezut asta niciodată, pentru că am văzut multe la viața mea și m-am convins că tot ce este făcut de om nu are durabilitate veșnică. Vorbim doar de perioade mai lungi sau mai scurte.
La 21 de ani, în anul 1943, am plecat în armată în orașul Komarom, în Ungaria. Acolo am stat din octombrie până în februarie 1944, timp în care am fost instruit și pregătit pentru război. În februarie 1944 am plecat pe front, direct pe linia întâi, în cel de-al Doilea Război Mondial, să lupt fără voia mea împotriva URSS.
Pe front, am umblat pe jos prin mai multe țări: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Belorusia, Ucraina …. Am luptat în tranșee care erau săpate din primul război mondial, spre exemplu, în Polonia, pe malul fluviului Vistula, am luptat în tranșee în care a luptat și le-a săpat tatăl meu Juca Vasile.
Citește mai mult: Amintirile unui sălăjean din război – lagărul „Iadul Alb“ Siberia
- Detalii
- Scris de: Mada CAZALI
- Categorie: Proza
- Accesări: 6
Zidul chinezesc pe care îl puteau cǎlca ṣase cai de-a latul, nu mai exista decât în enciclopedii ṣi în amintirile lecṭiilor de istorie învǎṭate cu uimire de generaṭia noastrǎ.
Adevǎratul zid însǎ, acela al cǎrui pǎrinte a fost Confucius, da, nu vǎ miraṭi - adevaratul zid dǎinuitor în pofida timpurilor atât de mult adunate de la el încoace – este COMUNISMUL în care se complace ṣi scaldǎ o populaţie de 1,376,520,000 deloc neglijabilǎ care, într-o majoritate copleṣitoare devoreazǎ la zile de naştere, sorbindu-le cu zgomot, spaghetti lungi de un metru, provocând râsetele invitaṭilor; aceeaṣi populaṭie care asasineazǎ câini, pe care îi tranṣeazǎ ṣi vând evident gurmanzilor autohtoni în vazul tuturor, în pieṭe publice, lângǎ galantare cu peṣte sau cele în care vegetale plǎpânde îṣi fac loc spre mâinile cumpǎrǎtorilor.
Smogul industrial, dublat de praful omniprezent ṣi dǎunator, asigurat de stranii demolǎri care adaugǎ coline deloc neglijabile de cărămizi, mortare vechi ṣi fiare ieṣind ca strigǎte ascuṭite dintre ele, aduc în mod pictural ṣi fantomatic construcṭiile de 30-40 de etaje. Locatarii lor (deloc numeroṣi- poate 50 de familii într-un bloc de 400 de apartamente) ies la 5 dimineaṭa sǎ îṣi deznoade oasele în miṣcǎri pe care noi, europenii/vesticii le considerăm “admirabile” încercând sǎ le copiem. Ritmul lor, similar alergărilor de jumătate de oră din licee ṣi colegii, numără în limba deloc prietenoasǎ, paṣii apropiaţi de aceia consumatori de forţă din armată.
Citește mai mult: Jurnal Adevărat din China de azi: Acceptând neobiṣnuitul cel de toate zilele
- Detalii
- Scris de: Mada CAZALI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
“Mă mișc între Dumnezeu și neamul din care fac parte. În afară de acești termeni, nu văd nimic semnificativ între cer și pământ.” (Petre Țuțea)
Am simțit totdeauna balcoanele ca pe o extindere a sufletului unei clădiri: flori și bucurie.
Ei bine, ziua aceea, într-un decembrie friguros, când spaime și bâlbâieli au încercat răgușit să promită un mai bine, cumpărând convingeri pentru 100 de lei bucata în plus la pensie, mi-a schimbat pentru totdeauna imaginea idilică a acestora.
Strada învălmășită de oameni - sunete uruitoare - și mai apoi stângăcia cu care el, acela care chinuise națiunea noastră cu analfabetisme și încătușarea libertății vreme de atâția ani, încerca să își apere existența cu promisiuni ieftine, toate mi-au amintit de un film ciudat … ciudat de prezent atunci ca și acum, “Mondo Cane”.
Revoluție! Câtă convingere și foamete de eliberare în mulțimea care striga îndemnată sau nu “Jos Dictatorul! Jos Ceaușescu!”
- Detalii
- Scris de: Elena Căpățînă
- Categorie: Proza
- Accesări: 5
Motto: „Cu o sită de mălai mi-au cumpărat o viață!” (Maria)
A fost odată o fetiță...
La naștere a fost vegheată de Sfânta Vineri, căci era după sărbătoarea Învierea Domnului, în ziua de Izvorul Tămăduirii. Era bucurie în familie pentru că își doreau o fetiță. Mai aveau un băiețel, dar credeau că-s fără noroc la fete, întrucât mai înainte, după câteva zile de la naștere, alte două fetițe își luase zborul printre îngeri. De data aceasta au recurs la o soluție „din bătrâni”: au vândut-o peste geam, în schimbul unei site pline cu mălai și i-au pus numele Maria.
Timpul a trecut! Maria a crescut și întrecea în istețime, în bunătate, în dragoste pentru școală și pentru semeni, pe orice copil de vârsta ei. Era îndemânatică și pricepută la orice activitate gospodărească. Învăța cu ușurință rugăciuni și cântece frumoase. La școală era premiantă. De multe ori, cu tăblița în mână își făcea lecțiile, dar cu piciorul legăna copăița cu un frățior sau o surioară. Dar mergea zilnic la școală, indiferent de vreme! Era îndrăgostită de matematică și de doamna învățătoare, care îi aprecia calitățile, îndrăgind-o, la rândul ei.
Într-o zi, la sfârșitul orelor, doamna învățătoare a invitat-o la ea acasă și i-a arătat niște cartonașe frumos colorate. Erau modele naționale care putea fi admirate doar pe iile domnițelor sau ale persoanelor înstărite.
- Detalii
- Scris de: Mada CAZALI
- Categorie: Proza
- Accesări: 3
INTÂMPLĂRI ÎN MILIMETRI
ADEVĂR
Statea asezat pe o piatra mare, sculptata. In fata lui, prin praful strazii, nuielusa din mina-i scria cifre, desena figuri geometrice. Era cald si masinile in trecere il faceau sa-si apere cu podul palmei ochii mari si curiosi.
A mai asteptat o vreme, apoi si-a pus pe umar desaga cu benzi colorate tesuta de o matusa si s-a indreptat spre casa bunicilor, fluierind o melodie doar de el stiuta.
In urma lui, carte perisabila, praful strazii mai pastra numerele si figurile desenate de baiatul de 12 ani care se intorcea de la scoala.
Acolo, departe, in tara lui Benazir.